Cineva, de undeva, cândva s-a dus în vizită în Sfântul Munte Athos. În vizită, nu în pelerinaj! Și-a făcut planul să stea în Athos șase zile, însă de îndată ce a cunoscut îndeaproape viața monahală a părinților aghioriți și-a schimbat hotărârea și de abia aștepta momentul în care se va întoarce în civilizație, cum o numea el și o trâmbița cu multă îndrăzneală.
A ajuns la Mănăstirea Stavronichita, care era și ultima oprire a drumeției lui care inițial fusese programată să dureze șase zile, iar în final a ajuns să fie doar de trei zile. Desigur, îi lua în batjocură pe cei din grupul lui pentru că, așa cum spunea el, aceștia vedeau lucrurile în mod diferit, nu ca el, care număra orele până când va ieși din nou în lume și va scăpa în sfârșit (de Athos).
La intrarea în mănăstire, un monah i-a întâmpinat pe oaspeți cu rahat și cu uzo (un fel de țuică – n.trad.), le-a arătat vizitatorilor-pelerini camerele lor și i-a informat care este programul slujbelor.
Era ora 12 p.m. și la ora 16 începea Vecernia. Prietenul nostru fusese prezent cu o zi înainte la o priveghere de noapte care a durat 12 ore. Așadar, de îndată a adormit și singurul lucru pe care l-a auzit apoi a fost toaca, fix la ora 16, care anunța și îi chema pe pelerinii aflați în mănăstire la Vecernie.
S-a trezit și literalmente împins din spate a ajuns în biserica centrală a mănăstirii, unde vrând nevrând a participat trupește la Vecernie. Și spun trupește pentru că singurul lucru la care se gândea era când va scăpa odată, ca să își continue treaba lui pe care i-o întrerupsese sunetul (nedorit de el) de toacă, așa își spunea el în sine, numind acel sunet chiar blestemat.
În fine, s-a terminat Vecernia, însă oamenii nu au plecat, căci așteptau să fie așezate spre închinare Sfintele Moaște ale Sfinților care erau păstrate în Mănăstire,
Odată cu mulțimea de oameni s-a dus și el. Așa cum își spunea în sine, își găsise măsura potrivită, în sensul că se obișnuise cu aceasta, căci și în celelalte mănăstiri unde a fost în zilele precedente nu a făcut altceva decât să sărute oase de morți, care nu aveau nici viață în ele, nici căldură, nici nu izvorau mir, în pofida a ceea ce spuneau părinții aghioriți.
Deci s-a închinat și se pregătea să plece, cu toate că restul lumii a rămas în biserică, moment în care preotul care se găsea acolo a spus cu voce puternică, atât cât a putut el de tare:
– Fiilor, vă rog, vă rog în numele Preadulcelui nostru Iisus, spuneți-mi care dintre voi nu a simțit mireasma dumnezeiască pe care o răspândesc Sfintele Moaște?
El s-a oprit uimit la ușă, căci acest lucru nu îl mai auzise la nicio altă mănăstire. De îndată s-a dus la preot și cu un aer provocator i-a spus: Eu.
Atunci s-au mai ivit dintr-odată vreo zece inși care au spus același lucru.
Venerabilul preot s-a dus atunci în fața Sfintelor Moaște și a început să cânte troparul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Fața lui galbenă din pricina chimioterapiei (pe care o făcuse, fiind bolnav de cancer – n.trad.) a început să strălucească atât de mult încât în final nu mai puteai să privești spre ea.
Acest bărbat (necredincios) s-a înfricoșat de ceea ce a văzut și atunci și-a dat seama că în aceeași clipă (în care preotul a început să cânte și i s-a luminat chipul – n.trad.) Sfintele Moaște au început să răspândească o mireasmă atât de puternică și de dulce încât nu te mai săturai să o inspiri. După puțin timp chipul preotului a încetat să mai strălucească, însă mireasma dumnezeiască provenită de la Sfintele Moaște era atât de puternică încât s-a revărsat și în afara bisericii, s-a răspândit în întreaga mănăstire și i-a urmat pe pelerini chiar și la trapeză (sala de mese) și în camerele lor.
Toți care se îndoiseră de sfințenia Moaștelor acum plângeau ca niște prunci și spuneau că din pricina păcatelor lor nu au putut să simtă mireasma la început. În noaptea aceea niciunul dintre ei nu a putut să doarmă. A doua zi pelerinii au pornit spre Mănăstirea Iviron. Mireasma i-a urmat până la jumătatea drumului spre Iviron…
Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/03/blog-post_194.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu
