„Zis-a Avva: Dumnezeul nostru este pentru noi ca un entuziasm desăvârșit, o uimire, o adiere lină, o îmbrățișare nesfârșită, plină de dragoste. De aceste trăiri se bucură cei smeriți, cei cu inima înfrântă, plină de dragostea de Dumnezeu, cei necunoscuți și disprețuiți de lume, care își păstrează vie inima și care în pofida păcatelor și patimilor lor proprii, își respectă glasul inimii și îi îngăduie acesteia să fie impresionată, să se cutremure de iubirea de oameni și de mila nesfârșită a lui Dumnezeu.
Postul, viața noastră întreagă, este o emoție adâncă, un cutremur, care naște în noi dorul de adevărata viață. Pocăința naște iubirea de oameni, de frați. Nu este posibil să îți cunoști patimile, căderile, păcătoșenia, să ceri mila lui Dumnezeu și tu să nu miluiești pe alții. Ceea ce guști și trăiești, aceea dai mai departe.
Calea spre Hristos trece prin iubirea de frați, de oameni, care sunt chipul Lui. Întotdeauna postul a fost legat de milostenie. Ceea ce se economisea prin simplitatea hranei de post se transforma în milostenie față de frații suferinzi și aflați în greutăți. Untdelemnul celor zece fecioare din parabola evanghelică este milostenia. Fecioria și orice altă virtute nu ne pot face să ajungem la sfințenie dacă nu avem iubire față de fratele nostru.
„Mai bine să cânți decât să te plângi de greutăți. Să cânți, să slăvești pe Dumnezeu, căci cel care cântă nu se gândește la rău.” (desigur se referă la muzica bună, adevărată, nu la cea care ațâță patimile)
„În general oamenii judecă ceea ce se întâmplă și pe ceilalți mai mult în funcție de împrejurări, de ceea ce are loc la un moment dat decât în funcție de realitate… pentru că toți au darul vederii… însă înțelegerea realității o au puțini.”
Sursa – site http://trelogiannis.blogspot.com/
Redacția
