Combaterea ortodoxă a ereziilor referitoare la indulgențele papistașe și „tezaurul meritelor prisositoare” ale Sfinților
Cineva ar putea spune că o înșelare sau erezie papistașă conduce uneori la altă înșelare. Dogma focului curățitor (a purgatoriului), conform căreia pedepsele curățitoare sunt micșorate sau chiar anulate în întregime de către papa, era de așteptat să conducă apoi la inventarea unei alte dogme noi, referitoare la iertările de păcate și la cunoscutele indulgențe papale.
Conform învățăturii dogmatice a Bisericii Ortodoxe, iertarea păcatelor se oferă celui care se pocăiește sincer de toate păcatele lui, prin Taina Pocăinței și a Spovedaniei. Deci dreptatea dumnezeiască, satisfăcută o dată pentru totdeauna prin jertfa pe Cruce a Mânuitorului, nu mai are nevoie de nicio altă satisfacție din partea penitentului.
Teologia ortodoxă niciodată nu a legat epitimiile stabilite adesea în cadrul spovedaniei de satisfacerea dreptății dumnezeiești. Dogmatistul Panaghiotis Trembelas scrie astfel: „Epitimiile impuse penitentului de către preotul duhovnic în niciun fel nu trebuie înțelese ca pedepse, pentru satisfacerea de către penitent a dreptății dumnezeiești jignite prin păcatul spovedit. Acestea sunt măsuri pedagogice, pe care ca preot și doctor sufletesc le impune duhovnicul fie înainte de dezlegare, pentru că el consideră (discerne) că păcătosul nu a conștientizat suficient mărimea abaterii sale și că se clatină încă în ceea ce privește hotărârea lui bună, fie după dezlegare, pentru că astfel este ajutat cel care se pocăiește ca prin rugăciune, atenție și strădanie grabnică (fără întârziere) să aducă roade vrednice de pocăință.” (Dogmatica…, volumul al III-lea, p. 278)
Bine s-a spus că și o picătură din Sfântul Sânge al Domnului, curs pe Golgota, e capabilă să fie folosită ca plată pentru răscumpărarea din osânda păcatului a întregului neam omenesc căzut în păcate.
Conform Sfântului Athanasie cel Mare: „pocăința adevărată dezleagă întotdeauna păcatele.” (Omilii la Matei, în P.G. volumul 27, coloana 1388)
Cateheza latină papistașă consideră că indulgențele sunt o „completare a pocăinței.” Ei cred că dreptatea dumnezeiască nu este satisfăcută fără epitimii și indulgențe.
Panaghiotis Trembelas observă în mod corect: „tâlharul pocăit s-a mutat de îndată în rai, fără să mai treacă prin perioadă de canon spre satisfacerea dreptății dumnezeiești..” (Dogmatica, volumul al III-lea, p. 279)
Același lucru s-ar putea spune și despre desfrânata care a arătat pocăință desăvârșită și totală și a fost de îndată iertată de Domnul, fără a fi supusă canonului spre satisfacerea dreptății dumnezeiești (vezi Luca 7, 48, 50: „Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele… Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.”)
Papistașii învață că cel care se pocăiește și se spovedește nu pleacă apoi în calea sa plin de bucurie, ci rămâne cu agonia și neliniștea completării pocăinței.
„Este ușor de înțeles că indulgențele se disting de taina spovedaniei (pe care oricum nu o au papistașii, căci nu au preoție, nefiind nici ei botezați – n.trad.), nici nu pot ele să fie numite taină, ci sunt o acțiune judecătorească, dar independentă și separată de taina pocăinței, neaparținând puterii oricărui duhovnic, ci săvârșită de o putere superioară lui. Astfel papa are puterea absolută a indulgențelor, fiind îndreptățit fără limite să ofere indulgențe; fiecare episcop în episcopia lui are dreptul să ofere indulgențe sau iertări de doar 50 de zile, iar mitropoliții de 100 de zile, iar cardinalii de 200 de zile.” (te doare mintea de cât de nătângi au putut fi mirenii papistași, încât să accepte asemenea inepții – n.trad.) (p. Trembelas, Dogmatica, vol. III, p. 284)
Indulgențele sunt depline (când oferă iertarea întregii pedepse temporare) sau parțiale, când oferă iertarea parțială a pedepsei temporare. Fiecare preot (popă papistaș nebotezat – n.trad.) poate să transmită unui muribund binecuvântarea papistașă cu indulgență deplină, dar numai papa poate să ofere indulgențe pentru sufletele închise în purgatoriu (adică cele două erezii au fost o sursă imensă și perpetuă de venituri pentru papa – n.trad.).
Patriarhul Dositei al Ierusalimului (†1672) corect observă în Mărturisirea lui de credință: „A spune că s-a iertat păcatul, dar a rămas pedeapsa, este nu a celor care gândesc, ci a copiilor, nu a celor care teologhisesc și gândesc rațional. Nu vor fi pedepsiți în iad cei care bine se pocăiesc, pentru că unii ca aceștia se sălășluiesc în Biserica a celor întâi-născuți în ceruri.” (Ioan Karmiris, Monumentele dogmatice…, volumul al II-lea, pp. 766-767)
Apostolul Petru, după ce s-a pocăit și a plâns cu amar pentru lepădarea lui de Hristos, nu numai că a avut parte de deplina iertare a păcatelor, dar s-a învrednicit din nou a face parte din ceata Apostolilor, fără a fi supus niciunei pedepse temporare.
„Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 9) Cuvântul Evanghelistului Ioan nu lasă deloc un spațiu pentru dezvoltarea dogmei înșelate a indulgențelor latine.
Constituie, cu adevărat, o blasfemie teoria papistașă a lui Bellarmin, după care Cinstitul Sânge al Domnului (adică Jertfa Lui) prin Botez șterge orice vină și pedeapsă, dar la Spovedanie același Sânge nu poate să șteargă pedepsele temporare, având nevoie de indulgențele papale.
De asemenea, e absurd și lipsit de logică să fie șterse în general pedepsele veșnice, adică cele mai grele, și să rămână cele mai ușoare, adică cele temporare. Cum e posibil ca să se poată face ce este mai greu și să fie imposibil a se face ce e mai ușor, chipurile ambele lucrări fiind atribuite Aceluiași Hristos, care pe unele le iartă, iar pe altele le lasă papei? (ca și cum papa ar putea face ce nu poate Hristos – ce hulă la adresa Lui!)
Creierele teologiei latine au inventat mitul faptelor prisositoare. Ei spun că Sfinții au opera supererogationis, „fapte prisositoare, care ies și depășesc cercul îndatoririlor omenești și care pot fi puse la dispoziția creștinilor lipsiți de ele.” (Hristu Androutsos, Simbolica, p. 269)
Dogma despre tezaurul bisericii (thesaurus ecclesiae) a fost dezvoltată de către teologia scolastică începând cu secolul al XIII-lea și a dobândit autoritate oficială prima dată prin papa Clement al VI-lea, prin enciclica lui Unigenitus Dei Filius (1343) și mai târziu prin papa Leon al X-lea prin bulla lui Cum postquam (1518).
Sfântul Apostol Pavel ignoră această teorie a faptelor prisositoare, căci spune despre sine că e cel dintâi dintre păcătoși (I Timotei 1, 15) și când declară plin de recunoștință: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (I Corinteni 15, 10)
Marii Sfinți ai creștinismului se declară la unison ca fiind păcătoși, ignorând mitul faptelor prisositoare și repetând pentru sine cuvântul profetului Isaia: „Noi toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat.” (Isaia 64, 5)
Mitrofan Critopoulos observă corect în Mărturisirea lui de credință: „A spune că Sfinții au niște merite prisositoare înaintea lui Dumnezeu prin care mulți păcătoși se pot mântui… aceasta este o hulire a Bisericii și o batjocorire de sine a celor ce îndrăznesc a spune acestea… iar Biserica lui Hristos se leapădă și îi urăște pe aceștia ca pe niște hulitori de cele sfinte și uzurpatori ai lor în folosul lor propriu, care se gândesc doar ce să inventeze să își umple buzunarele.” (Ioan Karmiris, Monumentele dogmatice…, volumul al II-lea, p. 551)
Există o axiomă (lege nescrisă) duhovnicească, potrivit căreia cea mai mare sfințenie, când este recunoscută de sine (de omul în cauză), dispare, e egală cu zero. Măreția morală a Sfinților se bazează exact pe marea conștientizare a propriei lor păcătoșenii, ce atrage din belșug harul sfințitor al Duhului Sfânt.
Panaghiotis Trembelas scrie: „Toți ne mântuim în dar prin moartea vrednică de răsplată a Domnului și toți avem nevoie de mila dumnezeiască, fără de care absolut nimeni nu ar putea să se îndreptățească în fața lui Dumnezeu (adică să dobândească mântuirea de la El).” (Dogmatica, volumul al III-lea, p. 284)
Sfântul Apostol Pavel declară în acest sens: „El ne-a mântuit, nu din faptele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii veşnice.” (Tit 3, 5-7) Cuvântul acesta constituie o condamnare totală a noii teorii latine despre faptele bune prisositoare ale Sfinților.
Hristu Androutsos scrie: „Mântuirea este personală, adică aceasta se oferă celui care are credință lucrătoare prin iubire în el și prin el; nu s-a auzit niciodată că poate cineva să socotească faptele lui personale în contul altuia (pentru altul).” (Simbolica, pp. 363-364)
De altfel și Domnul retează orice prilej de laudă, din pricina faptelor bune prisositoare: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10)
(Idei din lucrarea în curs de apariție: Ortodoxia și papismul)
traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
