Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Virusul este doar în mintea unora… oamenii simpli își văd de treaba lor…

Școală din Tongo (Africa)… și își văd de lecții:

Σχολείο στην Αφρική

Υπάρχουν και αυτάΣχολείο στο ΤogoΤο Τόγκο, με την επίσημη ονομασία Δημοκρατία του Τόγκο, είναι χώρα της δυτικής Αφρικής, που συνορεύει με την Γκάνα στα δυτικά, με το Μπενίν ανατολικά και την Μπουρκίνα Φάσο βόρεια. Στο νότο βρέχεται από τον κόλπο της Γουινέας.

Publicată de Medlabnews.gr Ιατρικα Νεα pe Marţi, 6 octombrie 2020

Undeva în Spania… un sens bun al cuvântului „păpușar”:

Κάπου στην Ισπανία 😍

Publicată de Ενδιαφέροντα Άρθρα pe Joi, 27 august 2020

Redacția

Scrisoare deschisă a lui Gheron Gavriil Cutlumușiatul către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Nevrednicul monah Gavriil, cu mila lui Hristos și sub oblăduirea Maicii Domnului, Gheron al Sfintei Chilii a Cuviosului Hristodoulos din Patmos, aparținând Sfintei Mănăstiri Cutlumuș, cu durere în inimă și cu suflet îndurerat declar și pun cu smerenie în fața Purtătorului de grijă al tuturor și Mântuitorului Iisus Hristos, a Apărătoarei noastre, a Sfântului Munte Athos, Preasfânta Fecioară, de Dumnezeu Născătoarea, precum și în fața voastră (membrii Chinotitei – n.trad.) următoarele:

Este dureros și în același timp dezamăgitor să constatăm că actualul Sfânt Munte Athos (adică obștile monahale din el – n.trad.), din apărător și luminător al Ortodoxiei și al civilizației, din loc care a dat mari asceți și personalități cuvioase sfințite, martiri și mărturisitori ai credinței noastre ortodoxe, s-a transformat în mare parte și s-a denaturat, devenind un loc al desacralizării, al ecumenismului sincretist și al prigoanei cumplite a celor lipsiți de putere lumească, din cadrul unor mănăstiri rămase fidele Sfintei Tradiții, care se opun la această cădere nimicitoare în prăpastie.

Vedem astăzi un Sfânt Munte aproape străin și necunoscut, dornic să fie ascultător al unor chemări lumești străine, întotdeauna antiortodoxe, care au ca rezultat răspândirea și între noi a unui comportament nefrățesc, dezbinător și dur din partea celor aflați în poziții de conducere, din partea celor mai puternici împotriva monahilor mai slabi (tineri sau vârstnici), care se opun, conform legilor sfinte valabile până de curând ale acestui Munte cu nume sfânt, în fața extinderii inovațiilor și a ideilor și a comportamentelor secularizate, care urmăresc deja în mod clar denaturarea credinței ortodoxe și a Sfintei Tradiții a Bisericii noastre.

Ca urmare a acestui fapt era de așteptat ca în problemele actuale și fundamentale ale credinței ortodoxe să se ajungă să fie Sfântul Munte nu numai fără vlagă și tăcut, dar și aprobator și colaborator la răspândirea duhului sincretist și al ecumenismului, având ca scop o cale de urmat, care este străină, nefolositoare și dăunătoare pentru Biserica noastră Ortodoxă cea lipsită de inovații (dogmatice, canonice, liturgice etc – n.trad.).

Desigur mare e durerea creștinilor credincioși, care văd cum se surpă și acest ultim meterez al Ortodoxiei. Tare mă tem că dacă nu ne revenim și nu ne ridicăm din această letargie duhovnicească, riscul va fi pierderea definitivă a mântuirii noastre!

Cu siguranță, cele de mai sus nu se referă la toate Sfintele Mănăstiri și la toți monahii athoniți, ci mai ales la organele administrative ale Athosului, la Sfânta Chinotită și la Sfânta Epistasie. Într-adevăr există mănăstiri și destui monahi în obști, în schituri și în chilii, care se opun răspândirii secularismului și ecumenismului, iar ca rezultat aceștia sunt supuși la multe presiuni, amenințări și pri-goniri. Acestea se datorează și faptului că mănăstirile athonite au primit în obștile lor în ultimele decenii noi generații de monahi, care au o mică legătură cu vechii părinți și mai ales nu sunt părtași (adică trăitori, cunoscători – n.trad.) ai unei teologii serioase și nici ai unei educații dogmatice și – cel mai important și grav – au lăsat deoparte calea nevoinței ascetice.

Pentru că se poate să fiu numit agitator sau om care vorbește despre pericole fără dovezi, vă voi menționa – pentru susținerea celor scrise mai sus – câteva evenimente definitorii și atitudinea oficială pe care am luat-o noi, athoniții (smintind foarte tare pe frații noștri mireni credincioși), care dovedesc adevărul spuselor mele.

Α) La „sinodul” din Creta (iunie, 2016) am renunțat la unicitatea Bisericii noastre Ortodoxe și am acceptat – o, ce nebunie a noastră! (oare presați de ce puteri din exteriorul Bisericii?) – că nu de-ținem întreg Adevărul (adică nu Îl avem întreg și deplin pe Iisus Hristos, așa cum El însuși a spus despre Sine, că El este Calea, Adevărul și Viața), ci a învățat acest sinod cu totul opus față de ceea ce a crezut, a învățat și a trăit în chip minunat, de 2.000 de ani, Biserica noastră Ortodoxă, spunându-se în Creta că și noi, ortodocșii, ne aflăm doar în căutarea Adevărului.

La acest „sinod” Adevărul nu a mai fost recunoscut ca Persoană, așa cum este, ci a devenit „adevăr”, un „adevăr” mic, având un sens relativ (adică vorbim despre o adevărată apostazie)! S-a recunoscut în Creta (pentru că aceasta interesa cercurile internaționale, new-agiste, din afara Bi-sericii) că noi, creștinii ortodocși, deținem numai o parte a „adevărului”, precum și celelalte adunări după nume intitulate „biserici” creștine, dar care sunt doar adunări înșelate și eretice.

Urmările acestei recunoașteri au fost că:

a) de acum înainte încetăm să le numim pe acestea așa cum sunt, adică eretice etc;

b) că acest „adevăr” este scopul urmărit și din această pricină de acum înaintăm cu toții împreună spre găsirea lui. La acest ultim punct nu putem să nu ne gândim că probabil acest „adevăr” împărțit și relativ îl vom descoperi în final, la un moment dat, întreg în persoana lui antihrist! Nu se gândește mintea omului că ne-am dus la acest „sinod” pentru a ne desacraliza și în mod oficial, anulând învățătura despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, că ne vom identifica cu nebisericile (adunările care nu sunt Biserici – n.trad.), ca fiind una dintre acestea.

 Β) Ceea ce este tragic este că prezent și participant la acest „sinod” a fost arhimandritul Tihon, starețul Sfintei Mănăstiri Stavronikita. Cu siguranță, alegerea și trimiterea lui a avut loc pentru a se arăta că și Sfântul Munte Athos este de acord cu cele pregătite în mod viclean, prin reprezentarea lui la acest sinod. Și pentru ca să nu se creadă cumva că arhimandritul Tihon s-a aflat din întâmplare acolo și probabil fără voie a fost atras în cursă, el a purces la declarații și la texte pozitive referitoare la acest sinod.

C) Și pentru confirmarea faptului că participarea lui a fost cu știința Sfintei Chinotite sunt cele scrise de ieromonahul Vasile Gontikakis și asumate de către Chinotită: „Mesajul Sfântului Munte Athos (17/30. Iunie 2017), prin care se spune în mod oficial că „nu există niciun motiv de tulburare” din pricina „sinodului” și a hotărârilor lui, dând impresia că Sfânta Chinotită aprobă acest „sinod” (ca fiind chipurile ortodox – n.trad.).

Acest fapt ne-a provocat o surpriză foarte neplăcută nouă athoniților, dar și clericilor și fraților noștri mireni ortodocși de pe întreg pământul, care până atunci considerau – și nu fără dreptate – că Sfântul Munte Athos este păzitorul neabătut al credinței noastre neprihănite ortodoxe. Această ultimă însușire a încetat deja Sfântul Munte Athos să o dețină și acesta este târât aproape fără nicio rezistență – măcar și una slabă – pe calea periculoasă și alunecoasă a secularizării și a globalismului.

D) Această atitudine a noastră, lipsită de orice condiție, față de „sinodul” din Creta a început să își dea „roadele” ei, care pe scurt sunt următoarele:

a) Acordarea din partea Patriarhiei Ecumenice a „autocefaliei” schismatico-ereticilor nehirotoniți sau care s-au hirotonit între ei (fără a avea în mod canonic harul preoției niciunul – n.trad.), excomunicați și anathematizați ai Ucrainei, comuniunea bisericească cu ei și pomenirea lor la slujbe.

b) Consecință a faptului de mai sus sunt deja împreună-rugăciunile și conslujirile cu schismaticii, atât ale unor ieromonahi anume, precum și ale unor stareți precum arhimandritul Alexie, starețul Sfintei Mănăstiri Xenofont, arhimandritul Gavriil, starețul Sfintei Mănăstiri Pantocrator, arhimandritul Bartolomeu, starețul noii obști a Sfintei Mănăstiri Esfigmenu, arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras și arhimandritul Efrem, starețul Sfintei Mănăstiri Vatopedi.Pe stareții de mai sus i-am menționat pentru că ei conduc obști și alegerile lor personale au consecințe negative cu caracter soteriologic față de cei care ascultă de ei!

c) Rugăciunea anticanonică pe care a făcut-o într-un cimitir musulman, în Trapezunt, în octombrie 2018, arhimandritul Petru, starețul Sfintei Mănăstiri Dionisiu, împreună cu imamul din zona respectivă, pentru sufletul bunicului musulman al omului de afaceri Efkan Bașkan.

d) Împreună-rugăciunea anticanonică a arhimandritului Alexie, starețul Sfintei Mănăstiri Xenofont, în data de 12 noiembrie 2019, cu eretici papistași la Abația Notre-Dame de Saint-Rémy din Rochefort, unde s-a săvârșit vecernie după rânduiala latină, în lăcașul central al mănăstirii.

Ε) În ultimii ani Sfântul Munte Athos are parte de o presiune puternică din partea unor elemente locale, dar mai ales a unor culturi străine și a unor centre ecumeniste internaționale, pentru denaturarea caracterului său fundamental ortodox. Astfel, după acceptarea unui rău vin mii de alte rele. Adică răul a fost „sinodul” și urmează consecințele.

Toate cele de mai sus se pare că nu v-au deranjat, nici nu v-au neliniștit, nici măcar nu v-au făcut să vă puneți întrebări, pentru a avea o atitudine și o opoziție clară, chiar și numai pentru a crea niște impresii (că vă pasă – n.trad.), față de evenimentele de mai sus, pe care vi le-am menționat foarte pe scurt. Ci dimpotrivă, cu o râvnă foarte mare, lipsită de frățietate, îi prigoniți și îi pedepsiți pe frații voștri în Hristos, pe smeriții ieromonahi și monahi (acestei râvne i-a căzut victimă și „cârja” (bastonul) meu, ucenicul meu care, din pricina vârstei mele înaintate, era persoana care avea grijă de mine, de starea mea de sănătate).

Care a fost marele lor păcat, care v-a făcut să vă transformați, să ajungeți ca niște călăi? A fost faptul că au îndrăznit, bieții de ei, să își facă datoria pe care o aveau de făcut, adică faptul că monahul (și mai ales cel athonit) este dator, înainte de orice, să fie mărturisitor al credinței și păzitor al acesteia, când e vorba de denaturări ale ei și de dărâmarea conștiinței (dogmatice ortodoxe – n.tr.).

De altfel, însăși citirea Psalmului 118 de-a lungul întregii săptămâni ne îndeamnă să nu uităm: mărturiile, poruncile, drepturile, păcatele, judecățile, cuvintele, căile, adevărul, rânduielile și Legea Domnului. Iar aceste drepturi ale Domnului trebuie să se afle mereu în fața ochilor noștri, cu excepția situației în care le „citim” doar ca să ne umplem timpul nostru liturgic zilnic.

Doar din acest motiv se luptă și sunt prigoniți pe nedrept frații noștri, care nu vor altceva decât numai să placă lui Dumnezeu, având de suferit ca răspuns din partea voastră numai prigoniri și izgoniri. Este oare posibil ca voi chiar să vă fii gândit că din pricina exercitării acestei critici din partea lor credința noastră e în pericol, iar voi, prigonindu-i, să o salvați, acționând ca niște eroi ai ei?

Încheind prezenta scrisoare, adaug câteva citate din Noul Testament, cu tot respectul față de dumneavoastră, însă exprimându-mi în același timp și durerea și suferința mea pentru modul în care acționăm, negândindu-ne cum vom face față toți, fără excepție, fie vrem, fie nu, fie credem, fie nu, la Judecata săvârșită de Dreptul și Nemitarnicul Judecător, Domnul nostru Iisus Hristos, când nu vor mai fi valabilă nicio putere omenească și nici scopuri ascunse!

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 10)

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.” (Matei 5, 11).

Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.” (II Timotei 3, 12)

Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi.” (II Timotei 3, 13)

Prin urmare, prigoana și acuzațiile lipsite de orice temei de neascultare venite desigur din partea fraților noștri mincinoși (este necesar, vedeți, să se găsească un motiv aparent logic pentru prigoane) sunt Crucea și cinstirea (așa cum s-a întâmplat și în trecut, în problema colivazilor), care trebuie să fie purtate și să le rabde cei cu adevărat, prin vorbe și fapte, ieromonahi și monahi, care au iubit, mai mult decât traiul în desfătare și iubitor de sine al trupului lor muritor, pe Domnul și Izbăvitorul și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, luptând numai pentru Biserica Lui care cu adevărat drept învață cuvântul adevărului, ajungând în opoziție și în conflict cu cei după închipuire puternici ai zilei veacului acesta înșelător.

Închei repetând ceea ce am spus de multe ori în ultima vreme. Schismatico-ereticii din Ucraina nu se vor mântui, vor merge în iad. Acele mănăstiri (athonite sau nu) care i-au acceptat, au slujit împreună cu ei, s-au rugat cu ei și i-au împărtășit (adică s-au împărtășit cu ei) nu se vor mântui și vor merge și unii și alții în iad.

Canonul 45 Apostolic spune: Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.” (vezi Cuviosul Nicodim Aghioritul, Pidalion, Editura V. Rigopoulos, Thesalonic, 2003, pp. 50-51)

Toți aceștia, care au conslujit și s-au rugat împreună cu schismaticii, conform acestui Canon, sunt afurisiți și caterisiți (adică demni de caterisire – n.trad.). Și, conform Canonului 2 al Sinodului din Antiohia, sunt excomunicați: nu este iertat să comu­nice cu cei excomunicaţi… Iar de se va vădi că oarecare dintre episcopi sau presbiteri sau diaconi sau oarecare din canon (cata­logul clericilor) va comunica cu cei excomunicaţi, acesta încă să fie exco­municat, ca unul care tulbură canonul Bisericii.”

Kareia, 20 septembrie 2020

Cu respect,

 monahul Gavriil

 (Sfânta Chilie a Cuviosului Hristodoulos din Patmos)

 

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2020/10/blog-post_67.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Varianta pdf a textului tradus:

Scrisoare deschisa Gheron Gavriil

 

Sfântul Iustin Popovici – „Omul, între Dumnezeu și diavol”

„În această lume, omul se află întotdeauna între Dumnezeu și diavol, se aliază fie cu Unul, fie cu celălalt, trăiește ori cu Unul, ori cu altul. Este prieten al diavolului și trăiește cu acesta când se îndreaptă spre păcate și spre patimi, pentru că acestea sunt duhul, inima diavolului.

Pe de altă parte, omul este prieten al lui Dumnezeu, trăiește cu Acesta atunci când înaintează prin viață cu sfintele porunci ale Domnului, când devine co-trupesc al Trupului Dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, care este Biserica, în care este adunată întreaga bogăție a tuturor veșniciilor dumnezeiești. Da, în această lume omul stă întotdeauna, fie la masa diavolului, fie la masa Domnului Iisus Hristos, Singurul Adevăratul Dumnezeu (vezi I Corinteni 10, 21: „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor”).

Neamul omenesc are parte zilnic în lumea aceasta de experiența că oamenii sunt conduși la pierzare fie din neștiință, fie din nerecunoașterea Singurului Adevăratului Dumnezeu și Domn, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, oamenii cad fie din cauza ateismului, fie a idolatriei.

Această neștiință (nebăgare în seamă) și nerecunoaștere a Domnului Iisus Hristos aduce cu sine neștiința și nerecunoașterea singurului adevăratului bun în această lume: Evanghelia lui Hristos. Acești oameni trăiesc „în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe fără măsură, în petreceri cu vin mult și în neiertate slujiri idolatre.” (I Petru 4, 3)

Da, „slujiri idolatre”, pentru că idolatria este întotdeauna la plural. Omul care nu Îl recunoaște pe Singurul Adevăratul Dumnezeu, vrând-nevrând recunoaște un număr nelimitat de alte zeități mai mici, de dumnezei falși, idoli.

Este vorba despre dorințele și patimile, care nu au nici număr, nici sfârșit. Când omul este atras de o asemenea zeitate ce pare mică, mică, atunci aceasta îl târăște spre celelalte dorințe și patimi și atunci îl rup în bucăți și în sfâșie zeii (dracii) nenumărați cei mincinoși și flămânzi din iad.

Și omul nu este în măsură să se apere de această turmă a înfricoșătoarelor fiare și a ispitelor atrăgătoare. Cea mai mică patimă conduce la una mai mare și astfel, în mod treptat, omul se afundă în patimi din ce în ce mai mari, până când în final nu poate să mai iasă din acestea. Și fiecare patimă cuprinde nenumărați idoli și fiecare dorință aduce cu sine tot mai mulți idoli, care sunt nenumărați, fără sfârșit.

Idolii sunt ca focul cel puternic, în care se topesc și conștiința și sufletul și inima și voința omului. De aceea și Sfântul Evanghelist Ioan, Apostolul iubirii, îi roagă pe creștini: „Fiilor, păziți-vă de idoli” (I Ioan 5, 21).

De la idoli (draci) provin toate relele, și cele mici și cele mari. Și fiecare om este idolatru dacă nu crede în Singurul Adevăratul Dumnezeu, în Domnul Iisus Hristos. Pentru că fără îndoială el crede în ceva, fie că acesta este o ființă sau un lucru, fie crede în idoli văzuți sau nevăzuți, precum sunt soarele, luna, stelele, oamenii, civilizația, tehnologia, rasa, ordinea socială, patimile, plăcerile și… numele lor este „Legiune.”

De la primul până la ultimul idol, toate cele de mai sus sunt idolatrie. Nu există îndoială că fiecare dintre acești idoli urăște tot ceea ce îl face pe om să fie om, urăște adică ceea ce este după chipul dumnezeiesc, doritor de Dumnezeu, nemuritor, dumnezeiesc, veșnic. De aceea și Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește și îi îndeamnă pe creștini: „De aceea, iubiții mei, fugiți de închinarea la idoli” (I Corinteni 10, 14).

Oamenii, prin idolatriile de multe feluri, în mod direct sau indirect, se aduc pe sine ca jertfă diavolului, se oferă acestuia. În ultimă instanță, fiecare idolatrie este satanolatrie (adică adorare a satanei) și fiecare slujire idolească este slujire demonică.

Oare nu îl adoră, nu îl slujește, nu își oferă sufletul lui ca jertfă diavolului cel care trăiește în patimi și în plăceri, care slujește pe oricine și orice în afară de Singurul Adevăratul Dumnezeu și Domn, Iisus Hristos? Acest lucru este atât de clar pentru cel care poate, cu înțelepciune, să judece și să înțeleagă realitatea.

De aceea și de Dumnezeu înțelepțitul Apostol le spune corintenilor, care înainte fuseseră idolatri: „Ca unor înțelepți vă vorbesc… nu voiesc ca voi să fiți părtași ai demonilor. Nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteți să vă împărtășiți din masa Domnului și din masa demonilor” (I Corinteni 10, 15-21).

Fără îndoială, întreaga Evanghelie a Mântuitorului este cuprinsă în cuvântul: „trupul… Domnului și Domnul în trup.” Astfel cunoaștem taina veșnică a ființei omenești („Astăzi este începutul mântui­rii noastre și arătarea Tainei ce­lei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face și Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu el, Născătoarei de Dum­nezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!” – troparul praznicului Buneivestiri): că Domnul Iisus Hristos este Mântuitor al omului întreg, nu numai al sufletului, ci și al trupului lui.

De aceea și trupul creștinului trebuie să fie biserică sfântă, în care trăiește sfântul suflet în lumea aceasta a noastră și în care urmează să trăiască și după învierea de obște a morților. Trupurile creștinilor, prin Sfântul Botez, prin Dumnezeiasca Împărtășanie și prin viața lor evanghelică, au devenit membre nedespărțite ale Trupului dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos. Aceste trupuri nu mai aparțin deja acelor oameni înșiși, ci aparțin Lui, Trupului lui Hristos. Tot ce s-a întâmplat cu trupul Lui urmează să se întâmple și cu trupurile creștinilor. De aceea și Sfântul Apostol Pavel binevestește: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6, 14). Amin.”

 

Sursa – https://katanixi.gr/orthodoxia/o-anthropos-metaxy-diavoloy-kai-theoy/

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Varianta pdf a articolului:

Articol despre om al Sf Iustin Popovici

„Fiica mea, te iubesc și îți doresc îndeajuns…”

Eram în sala de așteptare a unui aeroport. Mă uitam la o mamă, care era cu fiica ei, în momentul despărțirii, am văzut ultimele clipe dinaintea călătoriei fiicei. Se îmbrățișaseră strâns, iar mama i-a șoptit: Fiica mea, te iubesc și îți doresc îndeajuns de mult.

Fiica i-a răspuns: Mamă, viața mea împreună cu tine a fost mai mult decât suficientă (adică a fost împlinită, fericită). Iubirea ta a fost cea de care eu am avut nevoie întotdeauna și mi-ai dăruit-o. Mamă, îți urez și eu de asemenea îndeajuns de mult.

S-au sărutat de despărțire și fiica a plecat.

Mama mergea de-a lungul peretelui de sticlă al sălii în care eu ședeam, privind tristă spre partea unde erau avioanele. Am înțeles că vrea să plângă.

Nu voiam să intervin în viața ei particulară, însă ea, văzând că o privesc, m-a salutat, întrebându-mă în același timp: Ai salutat vreodată pe cineva de despărțire pentru totdeauna?

Da, am făcut aceasta, am răspuns eu. Însă, mă iertați de întrebare, de ce acest adio este pentru dumneavoastră pentru totdeauna?

Sunt deja foarte în vârstă și fiica mea a plecat foarte departe. Am sentimentul că următoarea ei călătorie de întoarcere va fi pentru înmormântarea mea, mi-a răspuns.

Când ați spus la revedere, v-am auzit că ziceați și: îți doresc îndeajuns de mult. Pot să vă întreb ce înseamnă aceasta? am întrebat-o.

Bătrâna mamă a zâmbit amar, clătinând din cap.

Aceasta este o urare provenită de la generațiile anterioare nouă. Părinții mei obișnuiau să le ureze tuturor astfel.

S-a oprit pentru o clipă și s-a uitat pierdută în gol, ca și cum încerca să își amintească detalii și a zâmbit chiar mai mult.

Când spunem – îți urez îndeajuns de mult – vrem ca ceilalți oameni să aibă o viață frumoasă, cu destule lucruri bune care să o umple.

Apoi, privindu-mă în ochi, a început să îmi enumere cele de mai jos, fapt care părea să îl scoată în acea clipă din mintea, din memoria ei:

Îți urez să ai îndeajuns de mult soare, ca să păstrezi o atitudine luminoasă în viață.

Îți urez să ai îndeajuns de multă ploaie, ca să apreciezi mai mult soarele. 

Îți urez să ai îndeajuns de multă fericire, ca să îți păstrezi viu sufletul.

Îți urez să ai îndeajuns de multă durere, astfel încât cele mai mici bucurii ale vieții tale să pară a fi mult mai mari.

Îți urez să ai îndeajuns de mult câștig, ca să îți satisfaci voia.

Îți urez să ai îndeajuns de multă pagubă, ca să prețuiești tot ceea ce ai.

Îți urez să ai îndeajuns de mult adio, ca să nu auzi niciodată adio pentru totdeauna.

S-a întors apoi cu spatele și s-a îndepărtat plângând.

Să aveți grijă și să prețuiți relațiile de familie și de prietenie pe care le aveți. Poate că într-o clipă veți cunoaște un om, poate într-un ceas îl veți aprecia și îl veți iubi. Însă va fi nevoie de o viață întreagă și tot nu îl veți putea uita.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2020/09/blog-post_859.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Relatări din timpul prigoanei comuniste ateiste din Rusia…

Un preot care a supraviețuit prigoanei comuniste a scris următoarele despre întemnițarea lui: „Nu voi înceta niciodată să fiu recunoscător lui Dumnezeu, pentru anii pe care i-am petrecut întemnițat și în izolare totală. Am fost, vreme de 3 ani, la 10 metri adâncime sub nivelul pământului. Niciodată nu am auzit în acest răstimp vreun cuvânt, niciodată nu am spus vreo vorbă. Nu existau cărți acolo. Toate vocile din exterior tăceau. Paznicii purtau încălțăminte cu învelituri speciale, astfel încât nu se auzea deloc atunci când se apropiau de ușa temniței mele.

Apoi, odată cu trecerea timpului au tăcut și toate vocile din interiorul meu. Ne dădeau celor întemnițați medicamente psihotrope, ne băteau. Am uitat toată teologia ortodoxă. Am uitat tot ce știam din Sfânta Scriptură. Într-o zi mi-am dat seama ca uitasem și rugăciunea Tatăl nostru. Nu mai puteam să mi-o amintesc. Știam doar că aceasta începe cu cuvintele Tatăl nostru, dar nu mai știam cum este rugăciunea aceasta în continuare. Mi-am păstrat optimismul și am zis: Tatăl nostru, am uitat rugăciunea, însă Tu sigur o știi. Te rog, pune în locul meu pe un înger să o spună și eu voi tăcea!

Pentru o perioadă rugăciunea mea a fost: Iisuse, Te iubesc. Iar apoi după puțin timp iarăși spuneam: Iisuse, Te iubesc. Mai târziu însă mi-a fost greu să spun și doar atâta, pentru că ne dădeau ca hrană doar o felie de pâine pentru o săptămână. Am suferit mult din cauza bătăilor și a chinurilor și a lipsei luminii și din alte motive. Era deja imposibil să îmi concentrez mintea, chiar și numai pentru a spune: Iisuse, Te iubesc.

Cea mai înaltă formă de rugăciune pe care o cunosc este pulsul liniștit al inimii care Îl iubește pe Hristos. Iisus are nevoie doar să audă: tic-tac, tic-tac și va știi că fiecare bătaie a inimii este închinată Lui.”

(În revista Protaton, ianuarie-februarie, 1991, p. 27)

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2020/10/blog-post_72.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu