Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Există îndumnezeire prin har, dar și osândire prin…

Urmăriți acest video. Este interesant. Vom reveni și cu textul din el preluat și transcris.

Update:

Despre viața după moarte

de Mitropolit Hierotheos Vlachos

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „rai este un cuvânt persan și are înțelesul de grădina în care sunt sădiți feluriți pomi…” Așadar raiul, viața veșnică și Împărăția lui Dumnezeu sunt unul și același lucru.
Termenul de iad (Kolasi – κόλαση) deriv[ din verbul kolazo, care are două sensuri: primul este „a curăți copacul de crengile uscate”, iar al doilea sens este cel de „a pedepsi”.
În Sfânta Scriptură se folosește cu precădere al doilea sens, dar nu cu implicația că Dumnezeu îl pedepsește pe om, ci în sensul că omul se pedepsește pe sine, pentru a nu acceptă harul dumnezeiesc.

Învățătura comună a Sfinților Părinti este că raiul și iadul nu există decât din punctul de vedere al oamenilor, nu și al lui Dumnezeu. Este adevărat că raiul și iadul există ca două feluri de viață distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiția patristică este evident faptul că nu există două locuri diferite, ci Dumnezeu Însuși este raiul pentru sfinți și tot El este iadul pentru păcătoși.

Vom începe cu Sfântul Isaac Sirul, care ne arată ce este raiul și ce este iadul. Vorbind despre rai, Sfântul afirmă că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape același lucru, ca și iadul este pedeapsa iubirii.

El scrie: „iar eu spun că cei pedepsiți în gheena sunt biciuiți cu biciul dragostei – și ce poate fi mai amar și mai cumplit decât pedeapsa dragostei?”

Așadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. Așa cum arată Sfântul Isaac, durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu „este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simțim nevrednici și ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaștem iubirea cuiva și ne ridicăm împotriva ei. Ne simțim cumplit atunci când suntem iubiți și nu răspundem cu iubire. Dacă facem o paralelă cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem înțelege chinul iadului. În legătură cu aceasta, Sfântul Isaac mai spune că ar fi o greșeală ca oamenii să creadă „că păcătoșii din focul gheenei sunt lipsiți de iubirea lui Dumnezeu”.

Așadar, El își va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare după puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra tuturor, dar va avea urmări felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoși și fericindu-i pe cei vrednici.

Așadar, iubirea și slava dumnezeiască sunt aceleași pentru toți, dar fiecare le va primi diferit. În ce va consta însă aceasta diferență? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Pe cel ce va fi miluit îl voi milui și cine va fi vrednic de îndurare de acela Mă voi îndura” (Ieșire 33, 19).

Sfântul Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arată: „Deci dar, Dumnezeu pe cine voiește îl miluiește, iar pe cine voiește îl împietrește” (Rom. 9, 18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu să se îndure de unii oameni și să-i împietrească pe alții? Este Dumnezeu părtinitor?

Potrivit interpretării pe care o dă Sfântul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu ține de Dumnezeu, ci de firea omenească. Sfântul Teofilact spune: „Așa cum soarele înmoaie ceara lumânării, dar întărește lutul, nu la întâmplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii între materia cerii și cea a lutului, tot așa se spune ca Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon”.

Așadar, slava dumnezeiască, adică iubirea Lui, se va revărsa asupra tuturor, dar va lucra după treapta duhovnicească a fiecăruia.

Sfântul Grigorie Teologul îi sfătuiește pe cei cărora se adresează să se lase pătrunși de învățăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecată și la răsplătirea drepților. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viața ce va să fie va fi „lumina celor ce și-au curățit cugetul” – firește, „după măsura curățirii fiecăruia” – și vor ajunge în Împărăția Cerurilor, în vreme ce viața ce va veni va fi „întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarbă”, întuneric ce reprezintă în realitate îndepărtarea de Dumnezeu, după
„măsura slăbirii din această viață a vederii duhovnicești”.

Putem analiza această diferență și din punct de vedere al realității palpabile. Același soare „aduce lumina vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă”. Nu soarele poartă vina, ci ochii. Exact același lucru se va întâmpla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, „dar este pus spre cădere și ridicare: cădere pentru cei necredincioși și ridicare pentru cei credincioși”.

Așadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Însuși este și raiul și iadul oamenilor, devreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său. De aceea, în unul dintre textele sale doxologice, Sfântul Grigorie exclama: „O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător și mai vârtos propovăduitor nefățarnic! O, Treime pe Care toți o vor cunoaște cândva – unii întru luminare, alții întru pedeapsă!” Dumnezeu Însuși este și luminare și iad pentru oameni. Cuvintele Sfântului sunt limpezi și revelatoare.

Voi folosi doar două exemple pentru a arăta că ceea ce am spus este o concepție larg răspândită printre slujitorii Bisericii.

Unul dintre exemple este cel al Împărtășaniei cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Sfânta Împărtășanie lucrează în funcție de starea duhovnicească a omului. Dacă nu este curat, aceasta îl arde, iar dacă se luptă să se curețe de păcat sau dacă este îndumnezeit, atunci aceasta îl luminează. Ceea ce se întâmplă acum în cadrul Sfintei Împărtășanii, se va întâmpla și în timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curățit ori s-au pocăit, Dumnezeu va fi rai, și va fi iad pentru cei care nu s-au curățit.

Celălalt exemplu este luat din iconografie și reprezintă expresia învățăturii Bisericii.

Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos așa cum este ilustrată în nartexul (pronaosul) mănăstirilor, se observă că lumina care îi înconjoară pe sfinți vine direct de la tronul lui Dumnezeu și tot de la tronul Său curge un pârâu de foc, arzându-i pe toți păcătoșii nepocăiți. Atât focul, cât și lumina izvorăsc din același loc – și acest lucru ilustrează foarte bine învățăturile Părinților Bisericii despre puterea luminătoare și arzătoare a slavei dumnezeiești. Aceasta este strâns legată de condiția duhovnicească a omului.
a) Raiul și iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, așa cum o trăiesc oamenii, și prin urmare sunt necreate. Așadar raiul și iadul există, dar nu sub forma amenințării și a osândei, ci sub forma
bolii și a vindecării. Drepții și păcătoșii Îl vor vedea pe Dumnezeu în viața veșnică, dar în vreme ce drepții se vor bucura de participarea și trăirea întru Dumnezeu, păcătoșii nu vor avea acest privilegiu.
b) Deoarece oamenii trăiesc diferit slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovnicești, curățirea este trebuincioasă încă din timpul acestei vieți. Sfântul Grigorie Palama subliniază: „Așadar, omul trebuie mai întâi să se curățească pe sine și apoi să primească mântuirea”.
c) Iadul nu reprezintă absența lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezența și perceperea lui Dumnezeu ca foc. Și desigur, putem să trăim deja raiul și iadul. Ba mai mult, aș spune că modul în care vom trăi cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul în care îl percepem pe Dumnezeu acum, în această viață.

Ilie Presviterul spune că raiul, ca stare de spirit lipsită de emoții și de dureri pământești, este ascuns în noi și este „un chip al locului unde drepții vor sălășlui”.

Potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul, focul și întunericul, viermii și tartarul, adică iadul se caracterizează prin „obșteasca patimă a dulceții și neștiința întunericului și plăcerea moliciunii din toți și tremurul și miasma cea împuțită a păcatului”.

Așadar, patima dulceții, întunericul și moliciunea, tremurul și miasma împuțită a păcatului sunt primele experiențe ale iadului și ele sunt resimțite chiar și acum. Toate aceste lucruri sunt deja „prezente și reprezintă primele semne ale chinurilor iadului”.

În altă parte a acestui capitol am văzut mai amănunțit faptul că sufletele oamenilor, după ce părăsesc trupul, fie sunt primite de îngeri și merg în sânul lui Avraam, fie sunt primite de demoni și merg în iad.

Oricum, nici cei drepți și nici cei păcătoși nu dobândesc în chip desăvârșit raiul sau iadul, ci doar pregustă din bucuria celor drepți și, respectiv, chinurile celor păcătoși.

Sfântul Marcu Evghenicul spune că fericirea și bucuria sfinților, fie că o numim vederea lui Dumnezeu, părtășia sau comuniunea cu Dumnezeu sau Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă este trăită în momentul despărțirii trupului de suflet, „este nedeplină fără de reîntregirea nădăjduită”.

Este nedeplină fiindcă sufletele așteaptă să se întregească cu trupurile lor la a Doua Venire a lui Hristos, așa încât să poată fi slăvite împreună.

După ce părăsește trupul, sufletul așteaptă venirea lui Hristos și judecata viitoare, atunci când va avea loc învierea trupurilor, însă trăiește încă de pe acum starea care i se cuvine potrivit faptelor lui, aflându-se în locuri aparte, care trebuie înțelese ca feluri aparte de viață.

Sfântul Marcu Evghenicul spune că cei drepți și cei păcătoși „se află în locuri potrivite lor”. Cei drepți duc o viață liberă și fără griji în rai, împreună cu îngerii și cu Dumnezeu, în raiul din care a căzut Adam, în vreme ce păcătoșii sunt în iad și trăiesc în chin și în durere nemângâiată, ca osândiții care așteaptă hotărârea judecătorului.

Nici drepții, nici păcătoșii nu dobândesc în întregime Împărăția lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observăm că există o deosebire între rai și Împărăția lui Dumnezeu, și între iad și gheena veșnică.

Cei drepți intră în rai după ce mor și așteaptă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, după învierea trupurilor lor. Iar cei păcătoși intră în iad după moarte și vor intra în gheena veșnică după învierea trupurilor lor și Judecata de Apoi.

După despărțirea de trup, sufletele păcătoșilor care nu se pocăiesc pentru faptele lor se află în iad, care este deosebit de gheena veșnică. Iadul reprezintă pregătirea pentru chinurile veșnice. L-am putea numi antecamera unde sufletele rămân ca niște osândiți care așteaptă judecata.

Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne gândim că iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevăzută și netrupească. Când vorbim despre iad, nu ne referim la nimic altceva decât la „strămutarea sufletului în nevăzut”.

Sfântul Nichita Stithatul folosește cuvântul iad cu acest înțeles – de loc obscur și întunecos – pentru a caracteriza o închisoare și o temniță. Dacă sufletul nu a fost vindecat pe când era încă unit cu trupul, după despărțirea de acesta el suferă și este chinuit de patimi, nu simte alinare și mângâiere, nu se împărtășește de Lumină și de Dumnezeire, iar aceasta reprezintă o experiență neagră, chinuitoare, un chin. Aceasta se numește iad.

Dimpotrivă, după ce părăsesc această viață, cei drepți trăiesc în rai în sânul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participă întru luminare și dumnezeire.

Sfântul Nichita Stithatul spune că sufletele sfinților, care sunt curate și bine înmiresmate cu dumnezeiasca asemănare și pline de slava lui Dumnezeu și de lumina cea mai curată, atunci când ies din trup strălucesc ca soarele de faptele lor bune, de înțelepciune și de curăție.

Aceste suflete sunt purtate „de către îngeri prietenoși către Lumina cea dintâi”. Prima Lumină este Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt îngerii și cei drepți, care se împărtășesc de Prima Lumină.

Despre o problemă arzătoare: validitatea Tainelor în BOR după adunarea eretică din Creta (iunie, 2016)

Întrebarea care mi-o pun este: când anume un ortodox se împărtășește spre osândă? Desigur, în afară de cazul în care nu s-a spovedit sincer, nu are pocăință și alte asemenea.
Cred că dacă vom găsi răspuns la această întrebare vom înțelege mai bine lucrarea harului: de sfințire sau de ardere.
Dacă harul nu mai vine deloc la cel ce s-a abătut de la dreapta credință (în sensul de a-l osândi) înseamnă că nimic nu îl mai poate întoarce pe omul acela; cine îi mai lucrează prin conștiință să se pocăiască? Deci, dacă fiecare dintre noi cădem la un moment dat într-o erezie – voit sau nevoit – înseamnă că harul se ridică instantaneu și că noi rămânem în iad permanent.
Mâine sunt plecat, dar mai este un studiu de 4 pagini, semnat de părinții Hariton, Epifanie și Sava, în care am găsit o idee de care nu aveam habar: faptul că harul se ia imediat aparține – culmea – papistașilor, undeva prin secolul al XIII-lea.
Nefiind un teolog al harului nu vă luați după săracele mele cuvinte, mai ales că nu îmi permit să am o părere referitor la ceva despre care Biserica are DEJA o învățătură fixă, clară, deja stabilită.
Dacă, în urma cercetării teologice, ajungem la concluzia că deja ecumeniștii au fost condamnați sinodal și modul în care au fost condamnați este definitiv atunci nici nu are rost să mai așteptăm un sinod care să îi judece, să condamne sinodul din Creta – care a fost în esență doar o acțiune ecumenistă după multe altele, cea mai gravă, dar nu inedită sau singulară.

Și, mergând pe acest fir logic, dacă nu mai așteptăm un sinod care să îi condamne și spunem că prin anathema ROCOR din 1983 sunt anathematizați și ecumeniști din Creta, iunie 2016 înseamnă că ăștia nu mai sunt Biserică, nu mai au har etc. Bun, atunci unde este harul, să ne înrolăm și noi în Biserica cea adevărată?
Dar dacă tot vrem să ne înrolăm, oare această acțiune a noastră nu este de fapt SCHISMĂ?
Dacă mă convinge conștiința și cei care cunosc operele Sfinților Părinți și trăiesc în duhul lor că nu este pericol nici 0, 0000000001% să cad în schismă, atunci accept și eu că în BOR nu mai e nici un har, nici care îi arde, nici care îi cercetează, nimic, zero barat.
Bun, să zicem că ROCOR-ul este Biserica, atunci de ce nu am auzit nimic să spună împotriva adunării cretane? Nu sunt ei Biserica, atunci cine? A murit BOR întemeiată de Sf. Andrei numai pentru că niște oameni fără conștiință s-au dat pe mâna masonilor și a ereticilor?

Dacă este așa, atunci dușmanii Ortodoxiei ar fi niște nătângi să nu aplice același tratament tuturor țărilor ortodoxe și în maxim un an s-a terminat cu Ortodoxia. Dar ce ne facem cu cuvintele lui Hristos că Biserica nu va fi biruită de nimeni, nici de porțile iadului, la care acum cred că noi cam am ajuns?

Orice afirmație teologică trebuie luată, cercetată și văzut în ce direcție ne duce, care sunt consecințele ei în soteriologie, eclesiologie, Taine etc. Exact așa lucrau Sfinții Părinți la Sinoade: este acest cuvânt, de exemplu ”omoousios” demn să arate relația veșnică dintre Tatăl și Fiul? Da. Dar de ce ”homiousios” nu este un termen bun, că numai o literă este diferența? Și argumentau, zile sau luni întregi, ce ar însemna un termen și ce ar aduce cu sine alt termen.
Așa că cei care vin cu expresia ”Taine invalide” să arate exact, până la Parusie, încotro am merge pe calea aceasta? Dacă ea ne duce direct în brațele lui Hristos, este perfect. Dacă nu, atunci o lepădăm.

Deci să nu mai arunce unii cu citate patristice ca și cu niște săgeți, ci să arate ÎNCOTRO duce ideea citatului respectiv, ce efecte are în toate laturile teologiei.
Dacă este adevăr, va fi simplu de demonstrat. Dacă este minciună, se va încurca în propriile meandre.
Cercetarea de abia a început și nu voi accepta nici un compromis, dar nici nu mă dau pe toboganul schismei că nu am ce face.

Pr. Ciprian Staicu

PS – ceea ce am scris mai sus poate fi luat ca o parte din mărturisirea mea de credință ortodoxă! Dacă se va dovedi că a aborda așa lucrurile, cu atenție, cu migală, cu discernământ, cu studiu, cu întrebare – este greșit, atunci îmi voi revizui și mărturisirea. Așa să îmi ajute Dumnezeu!

Părinți contemporani vorbesc despre Tainele schismaticilor și ereticilor necondamnați sinodal (Partea Ι)


1. Sfântul Sfințit Nou Mucenic Kiril din Kazan (†1937) despre Tainele serghianiștilor

„Dacă harul lui Dumnezeu există sau nu în această încercare a lui Serghie noi nu vom îndrăzni să judecăm până când un Sinod local, prin hotărârea lui va exprima judecata Duhului Sfânt despre acesta. Cu toate acestea, așa cum se întâmplă cu tot ce are legătură cu reînnoirea, nu putem să recunoaștem conducerea administrativă a Bisericii care s-a reînnoit sub mitropolitul Serghie drept conducerea ortodoxă care a provenit din lupta pentru succesiunea Preafericirii sale, Patriarhul Tihon.

În consecință, rămânând în unitate canonică cu mitropolitul Petru, locțiitorul patriarhal, pentru că în prezent nu este posibil să intrăm în legătură cu el, recunoaștem organizarea conducerii Bisericii ruse ca singurul lucru legitim (pe care îl recunoaștem), pe baza decretului țarului din 7/20 noiembrie 1920.

Cred cu fermitate că episcopii ortodocși, prin unitate frățească și prin sprijin reciproc, vor ține Biserica Rusă, cu ajutorul lui Dumnezeu, în ortodoxia tradițională a testamentului patriarhal în vigoare și o vor conduce spre un Sinod legitim.

Am impresia că atât dvs, cât și corespondentul dvs nu faceți distincție între acțiunile mitropolitului Serghie și ale adepților lui, care se săvârșesc după rânduiala cuvenită, cu puterea drepturilor harului, care se primește prin taina hirotoniei, de celelalte acțiuni ale lui care au loc prin depășirea drepturilor primite prin taine și prin răutate omenească, ca mijloace de apărare și de susținere a drepturilor lor inventate de ei în Biserică.

La astfel de acțiuni au purces episcopul Zaharia și preotul Patapov despre care vorbești. Acestea sunt acte liturgice numai în forma lor exterioară, în timp ce în fond ele sunt fapte de ierosilie (de furt) a activității sacramentale, prin urmare ele sunt blasfemiatoare, fără har, nebisericești.

Însă Tainele care sunt săvârșite de serghianiștii care sunt hirotoniți corect și cărora nu le este interzis să slujească drept preoți, ele sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care le primesc cu credință, cu simplitate, fără uneltiri și îndoieli referitoare la eficiența lor și care nici nu bănuiesc că ar fi nimic greșit în rânduiala serghianistă a Bisericii.

În același timp, însă, respectivele Taine (de care am vorbit înainte) sunt spre osânda și judecata celor care le săvârșesc, precum și celor care participă la ele, în pofida faptului că cunosc foarte bine că în serghianism există neadevăr și cu toate acestea nu se opun lui, fapt care arată o indiferență nelegiuită din partea lor referitoare la conducerea Bisericii.

Din acest motiv, este fundamental pentru un episcop sau preot ortodox să se țină la distanță de comuniunea cu serghianiștii în rugăciune. Acest lucru este la fel de important și pentru mirenii care au o comportare conștientă în toate manifestările vieții bisericești.” (fragment dintr-o scrisoare către un ierarh necunoscut, februarie 1934)

 

2. Mitropolitul Hrisostom al Florinei (†1955) despre Tainele celor pe calendarul nou

„Conform acestui principiu fundamental al Bisericii Răsăritene Ortodoxe, o Biserică numai atunci are autoritate și Tainele ei au har și lucrare sfințitoare când ea este recunoscută de întreaga Biserică Ortodoxă și numai atunci își pierde ea autoritatea, iar Tainele ei își pierd puterea și energia când ea va fi declarată eretică sau schismatică de către întreaga Biserică, a cărei părere validă și hotărâre definitivă o exprimă un Sinod Ecumenic sau Panortodox.

…Iar dacă noi, plecați în exil l-am numit schismatic pe arhiepiscopul Atenei și am numit Biserica Greciei schismatică, cuvântul schismă l-am folosit nu cu sensul pe care îl folosește Biserica pentru a arăta ruperea de Biserica Ortodoxă și, prin urmare, înstrăinarea de harul și de Tainele lui Hristos, ci în sensul că arhiepiscopul Atenei, prin inovația calendaristică (prin schimbarea calendarului – n.trad.) s-a despărțit pe sine și ierarhia care îl urmează pe el de celelalte Biserici Ortodoxe în prăznuirea sărbătorilor și în respectarea posturilor.

…Numai atunci vor fi încadrați efectiv între cei căzuți din harul dumnezeiesc și străini de duhul ortodox al Tainelor când aceștia vor fi declarați ca schismatici datorită lucrarea lor, de către un Sinod panortodox.” (fragment dintr-o epistolă către Preasfințitul Gherman Varilopoulos, episcop al Cicladelor, Atena, 9/11/1937)

„O asemenea părere a invalidității Tainelor și a repetării lor nu au dreptul să o aibă și să se pronunțe nici persoane izolate (episcopi, de exemplu), care nu au absolut nici o competență și nici o autoritate în aceasta, dar nici măcar vreo Biserică Ortodoxă locală în parte nu are dreptul de a înlătura validitatea Tainelor, fără părerea sau hotărârea întregii Biserici. Exclusiv un singur drept au, acela de a lua clericilor care umblă în erezie și nu se pocăiesc, ci persistă în ea, dreptul valid și direct de a săvârși Tainele; căci cine nu are puterea de a da un dar dumnezeiesc, în consecință nici nu are dreptul de a a-l lua.

Iar dacă Sfintele Canoane consideră sacrilegiu subestimarea Tainei preoției, cu atât mai mult îi consideră profanatori pe cei care îndrăznesc fără nici o competență și fără autoritate bisericească să vorbească de Taine invalide ale unei Biserici recunoscute, chiar dacă aceasta este vinovată față de întreaga Biserică pentru introducerea arbitrară a unei inovații?

Iată motivul pentru care noi ne ferim să ne pronunțăm referitor la validitatea Tainelor, mărturisind că nu avem pentru aceasta nici o competență și nici un drept din partea Sfintelor canoane, simțindu-ne nimicnicia și starea noastră păcătoasă față de sfințenia și de puterea și harul sfințitor al Sfintelor Taine, încredințăm aceasta hotărârii și judecății întregii Biserici.

…Noi, fiind cunoscători ai duhului Sfintelor Canoane și al cinstitelor dogme și tradiții ale Bisericii Ortodoxe, refuzăm să considerăm ierarhia Greciei ca schismatică în lucrarea (funcția) ei, ci numai potențial până când se va întruni un Sinod valid pentru a-i judeca pe arhiereii inovatori, care refuză după explicațiile suficiente oferite lor să se întoarcă la tradiția calendarului ortodox, și să îi caterisească și să îi îndepărteze și ca pe niște schismatici activi să îi declare, recunoscându-i atunci pe cei puțini ca arhierei care învață ortodox și ca singurii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Grecești.” (dintr-o enciclică pastorală, Atena, 01.06.1944)

„De aici tragem concluzia că o Biserică Ortodoxă recunoscută numai atunci își va pierde semnificația ei ortodoxă și autoritatea Sfintelor Taine când va fi recunoscută ca eretică sau schismatică de către un Sinod Panortodox, singurul îndreptățit pentru a o lipsi pe ea de har și de autoritatea dumnezeiască a Tainelor, pentru că numai acesta (Sinodul panortodox sau ecumenic) are dreptul să îi recunoască acesteia harul.

Pentru aceasta, pentru că harul dumnezeiesc și autoritatea Sfintelor Taine nu le oferă episcopul sau preotul care le săvârșește, care este doar organul transmițător al harului, ci caracterul sau sensul ortodox al Bisericii în numele căreia se săvârșesc acestea, posibila concepție antiortodoxă referitoare la problemele bisericești care sunt vindecabile, potrivit expresiei Sfântului Vasile cel Mare, devreme ce această Biserică nu este judecată și condamnată de un Sinod valid, nu poate să îi micșoreze, cu atât mai puțin să o lipsească de caracterul ei ortodox și de autoritatea actelor sfințitoare săvârșite în ea.

Iar caracterul demagogic și manipulator al părerii opuse celei de mai sus constă pe de o parte în speranța de a atrage și alți adepți la calendarul strămoșesc (patristic) ridicând în semn de amenințare ca pe o sperietoare invaliditatea Tainelor celor ce țin noul calendar, iar pe de o parte constă în ținerea pe loc a adepților lor și dacă se poate și a celor creduli și căldicei implicați în această luptă sfântă a noastră.” (dintr-o enciclică pastorală de lămurire, Atena, 18.01.1945)

 

3. Pururea pomenitul părinte Teodorit Aghioritul (†2007) despre tainele ecumeniștilor dintre ortodocși

„Existența harului nu asigură mântuirea; foarte ușor cineva poate să se împărtășească în mod real cu Trupul șui cu Sângele lui Hristos și cu toate acestea … să se osândească! Dovada acestui fapt sunt cuvintele din evanghelie ale Domnului, potrivit cărora și cei care fac semne și minuni și spun profeții, dacă nu au virtutea în ei, vor fi… osândiți! (Matei 7, 21-23)” (din a doua scrisoare deschisă către protoiereul Evghenie Tobrov, 1972)

„Teoria dvs despre pierderea harului înaintea judecării sinodale a ereticilor în cunoștință de cauză nu este valabilă. Și încă ceva. Cine ne va spune că clericul cutare astăzi sau alt cleric mâine sau al treilea poimâine au devenit eretici în cunoștință de cauză? Dvs sau eu? Susțineți că lucrul acesta îl arată faptele lor. Da, însă este posibil ca acestea să le facă nu din convingere, deci când vor fi judecați în sinod vor fi găsiți eretici inconștienți de erezia lor. Prin urmare, trebuie să existe un organ oficial și definitiv care ne va da informația (hotărârea) cea mai înaltă și acest organ este Biserica, Sinodul.” (fragment dintr-o scrisoare către Ἀ. Κ., 6 mai 1979)

„În încercarea lui disperată de a dovedi că stiliștii sunt schismatici, pr. Epifanie Theodoropoulos recurge la acest argument sofist: ”dacă cei pe calendarul nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are har, atunci ea este cu adevărat Biserica Ortodoxă, este Biserica lui Hristos și tot cel care pleacă din ea devine schismatic.” (în Cele două extreme…, p. 204).

Acest argument este din start înșelător și viclean! Și aceasta pentru că este posibil ca un episcop, o Biserică să aibă har, însă potențial să fie schismatică sau eretică, învățătură pe care o acceptă și părintele Epifanie!

Iar credinciosul care se va împărtăși din Potirul unei asemenea Biserici pe de o parte Îl va primi pe Hristos, însă spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Osânda de mai sus va fi diversă, depinzând întotdeauna de gradul de conștientizare al kakodoxiei (ereziei).

Prin urmare, când credinciosul ortodox, mirean sau cleric, se va îndepărta sau va întrerupe orice comuniune cu o asemenea Biserică potențial schismatică sau eretică, el nu mai este schismatic ci, potrivit învățăturii Sfintelor Canoane, este vrednic de laudă! Iată în ce constă denaturarea adevărului de către părintele Epifanie.

Astfel, datorită inovației calendaristice, Biserica grecească este potențial schismatică, iar datorită împreună mergerii ei ei ecumeniste cu Fanarul, este potențial eretică. De aceea orice credincios este dator să nu fie în comuniune (să nu se împărtășească) cu astfel de păstori, care slujesc și se roagă și merg alături de Athenagora al Constantinopolului și de Iacob al Americii (notă – alături de Bartolomeu astăzi și de ceilalți ecumeniști), care ”s-au dovedit a nu avea nici o apropiere interioară și profundă cu nepătata și neîntinata ortodoxie.” (din lucrarea Antidotul, 1990)

Sursa – http://krufo-sxoleio.blogspot.ro/2017/10/blog-post_16.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu