Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Roadele iconomiei fără limite, combinată cu pomenirea ereticilor = căderea în erezie

Veste… tristă anul are!


Sfinții Părinți ne-au învățat – prin exemplul lor propriu – că lupta cu erezia se face nu teoretic, ci practic. Iar vindecarea de erezie a mădularelor bolnave ale trupului Bisericii se face doar prin îngrădirea de erezie. Este singura soluție, folosită de toate generațiile de ortodocși și care a lăsat drept rod inspirat de Duhul Sfânt: lucrarea Sinoadelor Ecumenice ale Ortodoxiei.

La Sinaxa de la Volos – ani de zile (1999-2017) – s-a mers pe abordarea teoretică a luptei cu erezia, „liniștirea” că este de ajuns un „cuget ortodox”, adică ortodoxia mărturisită cu vorba, că nu ar fi nevoie de ortodoxia trăită, adică de suferința pentru Adevăr. Și așa, coloși ai teologiei grecești – conform activității lor teologice universitare – au căzut cu sunet mare în ispite „teologice”, pe măsura victimelor lor.

Pr. Nicolae Manolis, adept al iconomiei de tipul trimiterii la bisericile ecumeniste, la slujbe, chiar și a ortodocșilor îngrădiți de erezie (cine poate să înțeleagă așa ceva…?), publică la adresa (https://www.katanixis.gr/2018/12/blog-post_252.html#more) un articol în care arată că pr. prof. dr. Gheorghe Metallinos (fost decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Atena, autor a numeroase studii de istorie bisericească și al minunatului studiu „Mărturisesc un Botez”) a căzut în erezia mitropolitului ecumenist Ioannis Zizioulas, erezia episcopocentrismului, de a considera că garantul validității Euharistiei este episcopul (indiferent de credința pe care el o propovăduiește) și că îngrădirea de erezie – pe care el nu a făcut-o – ar fi schismă, adică ieșire din Biserică.

Pr. Nicolae Manolis oferă un fragment dintr-un studiu al pr. prof. Teodor Zisis, în care acesta remarcă, cu părere de rău, căderea colegului său universitar.

Pe de altă parte, lupta pr. Nicolae, a pr. Teodor și a adepților lor din spațiul românesc împotriva acriviei continuă, cu toate că văd că „roadele” iconomiei abordate în chip pastoral de ei sunt doar eretice.

Unii se plâng că nu este unitate, că sunt unii sau alții de vină. Adevărul este că unitatea nu o dăm noi, ci ea vine de la Hristos, Care îi unește pe toți cei care mărturisesc Adevărul fără a omite sau adăuga ceva.

Iar modul mărturisirii este unul al bunului simț, al lipsei calomniei, al arătării cu argumente teologice că atingerea scopului pe care ni l-am propus – adică crearea unui mediu propice pentru a se convoca, cu voia Domnului, un sinod ortodox care să condamne panerezia ecumenismului și să anatematizeze pe promotorii ei, în lipsa pocăinței acestora – este posibilă numai prin respectarea acriviei dogmatice și prin ferirea de orice schismă.

În spațiul virtual românesc au apărut expresii noi, necunoscute teologiei patristice. Știm că erezia sau schisma sunt căderi din Adevărul Bisericii, dar de semi-schismatici încă nu am auzit. Ce va urma? Sferto-schismatici, jumătate eretici, ortodocși ecumeniști și alte invenții ale arhiconilor, adică ale diavolilor cumpliți ai ereziei?

Iată, un om dedicat de o viață teologiei, având adevărat cuget ortodox de zeci de ani, dar transformându-se, prin pomenirea ereticilor la Sfânta Liturghie (după iunie 2016), într-un om cu „cuget ortodox” fals, ajunge să susțină sus și tare că Biserica are drept cap pe episcop, nu pe Hristos. Iată cum un profesor de Istorie bisericească, un oponent fervent și permanent al papismului, ajunge prin întunecarea adusă de întinarea împărtășirii după pomenirea ereticului, să susțină că papismul este lege a Ortodoxiei.

Of, Doamne, luminează-i întunericul și readu-l întru Adevărul Tău Cel Sfânt!

Unii spun (cu inima curată…?) că cei care mărturisesc acrivia Sfinților Părinți se vor face mii de bucățele. Iar dacă nu, probabil că vor da ei… o mână de ajutor în acest sens. Dar un articol teologic ortodox, lipsit de minciuni încă nu am văzut ieșind din… tastatura lor.

Va urma pe acest site – este deja tradus, doar trebuie dactilografiat – un articol scris de un părinte athonit, care demonstrează că „cugetul” mult-vestitului pr. Anghel Anghelakopoulos, un alt pomenitor de eretici – la Pireu – se vădește prin „studiile” mult-lăudate pe care le scrie, în care încurcăturile informațiilor istorice se amestecă în chip „echilibrat” cu deviațiile dogmatice de la ortodoxie, totul pecetluit cu palma arhierească pusă peste gură de chiar episcopul lui, la ultima conferință teologică de la Tesalonic, ocazie cu care „mărturisitorul” nu a avut voie să vorbească, fiind oprit oficial de propriul lui ierarh, și mai „mărturisitor.” Iată, o ortodoxie a „tăcerii”! Iar organizatorul principal al conferinței – venerabilul pr. prof. Teodor Zisis – a sistat orice sesiune de întrebări (și între cele două părți ale conferinței, dar și la final), pentru ca să nu răzbată altceva decât cele pregătite dinainte… Seamănă cu ceva, nu? … Iunie, 2016…

Adică asistăm la o fățărnicie care își arată roadele (a se citi „colții”) prin căderea – cu părere de rău – a celor care luptă, dar cu armele dușmanului, reușind un singur lucru: să smintească pe ortodocși și să provoace bucuria fără de margini a ereticilor ecumeniști.

În această zi de prăznuire a unui tânăr (Sfântul Arhidiacon Ștefan) care a spus fără frică Adevărul – și mai ales Cine este Adevărul – având aceste lămuriri la îndemână – cine vrea, desigur, să le înțeleagă – poate vom începe a dobândi un discernământ duhovnicesc spre a înțelege că mărturisirea de credință nu este soră cu faima, ci cu Crucea, că reclamele nu au ce căuta acolo unde este suferință pentru Hristos, că minciuna nu face parte din panoplia mărturisirii adevărului, că nu toți „anti-ecumenniștii” sunt ortodocși, că Hristos așteaptă de la fiecare dintre noi să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, nefăcând nimic „personalizat” (bun de pus… în ramă, în CV), ci urmând, ca învățăcei nesfințiți încă printr-o viață de adâncă asceză și de rugăciune, pe Sfinții Părinți, singurii și adevărații teologi ai Bisericii, adunați în unicul for infailibil al acesteia, care este Sinodul Ecumenic.

Cu urări de bine, în primul rând pentru

părinții profesori: Gheorghe și Teodor,

cât și pentru toți cei care vor să se mântuiască,

pr. Ciprian Staicu

Gheronda, L-ai văzut vreodată pe Hristos?

Cu câteva timp în urmă m-am întâlnit cu un părinte pe care îl iubeam mult. Și l-am întrebat:

– Gheronda, l-ai văzut vreodată pe Hristos?

– Da, părinte, l-am văzut, a mărturisit el cu frângere de inimă, cu evlavie.

– Gheronda, cum este Hristos?

– Părinte, Hristos este așa cum Îl prezintă Evanghelia, este neprihănit, bun, simplu și accesibil.

– Și când s-a întâmplat aceasta, când L-ai văzut? Aceasta a fost următoarea mea întrebare, plină de uimire.

– Părinte, L-am văzut pe Hristos atunci când am iubit fără să aștept nimic în schimb, a șoptit Gheronda cu ochii plecați, care se umpluseră deja de lacrimi de iubire nețărmurită pentru Hristos. M-am golit ca om de mine însumi și m-am umplut cu Hristos. Am dat totul și nu am primit nimic de la oameni. Atunci vine El când Îi semeni.

Această frază: „Hristos vine atunci când Îi semeni” s-a întipărit în adâncul inimii mele. Da, iubirea adevărată este cea care știe să se jertfească și să piardă (tot ceea ce este lumesc – n.trad.). Ea dă totul fără să țină socoteala ce a dat. Ea se jertfește ca să trăiască celălalt. Ea este trădată, răstignită și totuși ea iartă. Iubirea știe să spună și să înțeleagă acestea: „ia raiul meu și dă-mi iadul tău.” 

(din cartea „Viață fără rețete” a părintelui Haralambie Papadopoulos)

 

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_260.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Cuvânt patristic: Este nevoie de o aleasă pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii

Cuvânt al Sfântului Grigorie Teologul

despre Sfânta Împărtășanie

Unii primesc fără frică de Dumnezeu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Îl primesc și îl mănâncă. Însă nu se satură. Pentru că atâta timp cât primesc această Taină numai cu gura, niciodată nu se vor umple de harul ei. Ei vor rămâne flămânzi din acest punct de vedere, pentru că și înainte de a se apropia de Sfintele Taine se simțeau sătui.

Pentru cei care continuă să își iubească păcatele, Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie pe care o primesc nu le aduce niciun rod de mântuire. Nu se satură cu Sfânta Împărtășanie decât cei care „sunt flămânzi” de ea, și-o doresc din tot sufletul, adică cei care din obiceiurile lor rele au înțeles că păcatul este sărăcie și foame (lipsă, nefericire – n.trad.). Aceia primesc din Sfintele Taine energia și harul deplin și caracterul viu și eficient al lor.

De la această regulă nu sunt exceptați nici cei așa-numiți „aleși.” Pentru că acești „aleși” nu este posibil să nu aibă păcat, devreme ce cu siguranță și ei vor săvârși ceva păcătos sau rău dacă nu se vor sili pe ei înșiși zilnic să se ferească și de păcatele mici de care firea omenească ce ușor alunecă spre rău nu va înceta niciodată să se întineze.

Când omul nu are grijă în fiecare zi să își învingă neputințele și slăbiciunile, oricât de mult și-ar închipui el că păcatele pe care le săvârșește nu sunt atât de grave, încet-încet sufletul lui se umple de păcate. Și atunci omul pierde rodul acelei stări interioare care se numește de obicei bogăție duhovnicească, pentru că ea ne umple de bucurie duhovnicească.

Sfântul Pavel ne amintește că trebuie să ne ferim de aceste păcate. El spune astfel: „să se cerceteze dar omul pe sine și așa să mănânce din Pâine și să bea din Potir.” (I Corinteni 11, 28).

Ce înseamnă acest lucru: mai întâi „să se cerceteze omul pe sine ”? Ce altceva decât că fiecare dintre noi se poate apropia de Cina Domnului numai după ce mai întâi s-a îndreptat (s-a lepădat de păcate – n.trad.) și s-a curățit?

Și, ca să audă cei „sătui”, Sfântul Pavel adaugă: „căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie (fără a trăi cu intensitate faptul că Împărtășania este Trupul și Sângele Domnului – nota Sfântului Grigorie), osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului.” (I Corinteni 11, 29).

În fiecare zi păcătuim? Zilnic să vărsăm lacrimi de pocăință, căci aceasta este singurul medicament care ne face vrednici a îndepărta de sufletul nostru cele cu care păcatul îl îngreuiază.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_882.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Cuvânt patristic DE AUR la Praznicul Înomenirii Logosului dumnezeiesc

Cuvânt despre pocãință al Sfântului Ioan Gurã de Aur, rostit în ziua când a fost aşezat patriarh al Constantinopolului(398)

 

Iată că sosește, fraților, praznicul Nașterii lui Hristos, care, decât toate praznicele, este mai cinstit și mai înfricoșător. Pentru aceea, eu acum încep învățătura aceasta că, adică, să vă curățiți de păcate și așa să vă apropiați de Sfintele Taine.

Să nu-mi zică mie nimeni: „Plin sunt de rușine, fiindu-mi cugetul plin de păcate”, pentru că destule sunt, adică, aceste cinci zile, spre curățire: dacă ne vom pocăi cu adevărat și de vom priveghea și vom posti, multe păcate ni se vor șterge. Să nu ne uităm, dar, la vremea cea scurtă, ci la iubirea de oameni a Stăpânului să gândim.

Devreme ce, din Ninive, numai în trei zile s-au întors la pocăință și zdrobirea și smerenia sufletului lor au putut să potolească mânia aceea. Și păcătoasa, într-un ceas, apropiindu-se de Hristos, toate păcatele, cele din lunga vreme, și le-a spălat. Încă și iudeilor, care-L cleveteau, pentru că a primit-o pe ea, și acelora le-a astupat gura, iar pe dânsa de toate relele a schimbat-o și, dându-i ei îndrăzneală, a eliberat-o.

Dar pentru ce a făcut El aceasta? Pentru că ea, cu minte dreaptă și cu fierbinte credință, din suflet umilit, s-a atins de sfintele și preacuratele Lui picioare, părul dezlegându-și, izvorul de lacrimi din ochi slobozind și mirul tot turnându-l; adică cu aceea ce înșela pe oameni, cu aceea și-a întocmit și doctoria pocăinței.

Cu ochii, cu care i-a vânat pe desfrânați, cu aceia, acum, a lăcrimat. Împletiturile părului, cu care pe multi îi prindea în păcate, cu acelea, acum, a șters picioarele lui Hristos.

Deci, și tu să faci asemenea, adică, prin acelea, prin care ai mâniat pe Dumnezeu, iarăși, prin acelea să-L și rogi pe El acum. De l-ai mâniat prin jefuirea averilor, prin acelea te și împacă acum cu Dânsul: cele răpite să le împarți de la cei năpăstuiți, încă și ceva pe deasupra să mai dai.

Să zici ca și Zaheu: „Întorc împătrit acelora pe care i-am năpăstuit.” Iar de ai greșit cu limba, cu aceea acum curate rugăciuni să înalți și pe cei ce te blestemă și te grăiesc de rău, tu să-i binecuvântezi.

Deci, dacă în acest fel te vei schimba în lacrimi și în obicei, apoi, nu lungă vreme îți trebuie de pocăință, nici mulți ani, ci numai într-o zi vei câștiga eliberare. Drept aceea, rogu-vă pe voi, să vă depărtați de înșelăciune și să primiți fapta bună. Încetați cu răutățile și vă făgăduiți să nu le mai faceți; și destul vă este vouă acestea spre răspuns.

Eu mărturisesc să vă încredințez nimic alta a nu căuta fără numai ca să se arate că celor ce încetează cu păcatele și fug de răutățile cele mai dinainte și cu adevărat se pocăiesc, milostiv le este Dumnezeu și-i primește pe ei ca un Iubitor de oameni. Ca omul, întru sine despărțindu-se de răutăți și, mai mult, să nu le mai facă pe acelea.

Pentru că Iubitor de oameni este Dumnezeu, iartă pe cele dintâi și nu pomenește răutățile, dacă ne pocăim cu adevărat. Că, precum femeia ce se chivernisește, dorește să nască, așa și Dumnezeu dorește să-și verse mila Sa asupra noastră.

Pentru aceea, să lepădăm toată nedreptatea și așa să începem a prăznui Nașterea lui Hristos. Să lepădăm clevetirea și osândirea. Să călcăm ținerea de mânie și invidia și toate grijile lumești. Și, asa, întru aceste cinci zile pocăindu-ne, curați de toată răutatea să ne apropiem de Cel curat și fără de răutate, Dumnezeu, fiecare zicând: „Sufletul meu vreau să-l mântuiesc, ajută-mi mie, Doamne, ca să mă mântuiesc.”

Că ce folos va lua omul măcar de ar dobândi și toată lumea și sufletul său și l-ar pierde? Însă, aceasta nu spre osândire și judecată o grăiesc vouă, ci căutând mântuirea voastră, adică să vă izbăviți de veșnicele chinuri, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.