Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Cuvânt despre omul cel nou în Hristos, izbăvit de lepra păcatului

Predica Părintelui Ciprian Ioan Staicu la Duminica vindecării celor 10 leproși – 14 ianuarie 2018

Atașez și un comentariu izvorât din conștiința care nu suportă minciuna, dar iubește Adevărul, de către Care a fost mai înainte iubită.

„Dacă toți ierarhii români au semnat sau au fost de acord cu ereziile din Creta, a fost impresionat vreun ortodox? Nu.
Dacă noile documente în același duh cretan, marca Ch. ianuarie 2018, vor fi semnate de mulți, va fi impresionat cineva? Nu.

I M P O R T A N T !

Adevărul este unul singur, iar în cazul de față are următoarele elemente componente (am mai făcut între timp niște adăugiri, propuse de frați ortodocși):

1. Canoanele Sfintei Biserici a lui Hristos sunt toate obligatorii, pentru toți ortodocși, clerici și mireni și respectarea lor este condiție sine-qua-non pentru mântuire.

2. Nu există nimic real, ca stare intermediară, între eretic și ortodox, adică nu există ortodox pe jumătate, pe sfert, o zecime etc, nici eretic pe jumătate, pe sfert, 1% etc. Ori ești ortodox, ori eretic. A fi ortodox cere multă strădanie, a fi eretic este ușor, sunt mii de ocazii de a o face.

3. Toți cei care nu s-au îngrădit față de Sinodul din Creta sunt eretici, conștient sau inconștient, însă datoria noastră nu este de a-i acuza, ci de a-i conștientiza de starea lor (majoritatea fiind aruncați fără știre de ereziarhi în ea) și să îi informăm, pentru ca, prin libera lor alegere, să se îngrădească de erezie sau nu, cu consecințele soteriologice firești ale hotărârii respective a fiecăruia. A spune că nu sunt eretici ci…părtași la erezie este echivalent cu a-i lăsa în starea în care sunt și a nu-i informa despre greșeala gravă în care aceștia se află. În mod similar ecumeniștii afirmă că toate credințele sunt de la Dumnezeu fiind căi către mântuire.

Avem drept țintă numai adevărul lui Hristos și al Ortodoxiei, respectăm pe deplin libertatea omului dăruită acestuia de către Dumnezeu. Dorim ca fiecare creștin să se hotărască de unul singur și astfel să intre în lupta cea bună a mărturisirii ortodoxe, ducând-o până la capăt, în cunoștință de cauză și cu responsabilitate.

4. Harul lucrează în BOR, pentru cei îngrădiți (și pregătiți, spovediți, împăcați cu aproapele etc) spre mântuire, pentru eretici spre osândă. Hristos este prezent real în Tainele săvârșite de ereticii ecumeniști, dar primirea Trupului și a Sângelui Lui le este spre osândă, ca și lui Iuda.

5. Termenul de „nepomenitor” este eretic. Nu există decât ortodocși sau eretici. Formula pomenirii (tuturor ierarhilor care drept învață cuvântul adevărului) la sfintele slujbe pe care o folosim este patristică, nu ne aparține.

6. Nu există nici o sinaxă națională românească cu caracter juridic sau de alt fel, ci doar o unitate de cuget a părinților ortodocși, atacată în mod schismatic de cei care nu înțeleg că îngrădirea de erezie nu necesită afirmarea unei identități proprii, ci această identitate este cea de fiu sau fiică a Bisericii Ortodoxe Române. Ne ajunge atât.

Arătăm învățătura Bisericii, care este reprezentată de textele Sfinților Părinți, de Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice și ne dorim să fim următori ai Sfinților Părinți și nu ai oamenilor împătimiți, să fim următori ai Sfinților în fapte, nu numai prin cuvinte.

7. Schimbarea calendarului nou cu cel vechi nu trebuie făcută în pripă și „la pachet” cu inovații liturgice, dogmatice și eclesiologice, dovadă în acest sens fiind starea de erezie în care se află astăzi stiliștii apăruți acum 80 de ani. Câțiva dintre Sfinții contemporani au ales să aibă comuniune cu cei care se află, în mod canonic, pe calendarul nou (ex: Sfântul Paisie Aghioritul, fericitul Filothei Zervakos).

8. Împărtășirea la cutiuță sau în alt fel, fără preot, fără spovedanie, fără Dumnezeiasca Liturghie constituie hule adresate Împăratului Hristos și abateri canonice. Cei care s-au îngrădit de ereticii ecumeniști nu sunt infailibili și trebuie să se comporte în mod ortodox fără să încalce canoanele Bisericii, fără să facă iconomii care nu au un fundament teologic.

9. Îngrădirea de erezie este UNICA soluție în cazul abaterii unora de la credință. Orice altă „luptă” cu erezia este de fapt o amăgire, când se face din neștiință, sau o minciună sfruntată, când se face conștient. Întreruperea pomenirii se face de către preoți, iar întreruperea comuniunii de rugăciune se face de către mireni, care nu se mai roagă cu cei căzuți în erezie. Această îngrădire are caracter temporar, până când un sinod panortodox va lua în discuție erezia care a provocat întreruperea pomenirii și va condamna erezia respectivă.

10. Nu renunțăm la sinodalitate, la respectarea demnității arhierești, nu avem nevoie de soluții noi, românești, chipurile „echilibrate”, ci pur și simplu rămânem – după studiu pe izvoare patristice, rugăciune și împărtășire cu Sfintele Taine – pe singura linie permisă ortodocșilor: următori ai Sfinților Părinți.

Aceste cuvinte de mai sus nu sunt o contra-rezoluție, ci sunt o mărturisire de credință personală, spontană, lipsită de vreun interes lumesc. Cu ea mă duc în fața lui Hristos și nu am nevoie de susținători. nu voi strânge semnături, căci Biserica nu trece prin campanii electorale lumești. Niciodată. Mă simt unit în cuget, slujire și rugăciune cu toți cei care urmează Sfinților Părinți și mă îngrădesc de toți cei care inovează, în orice aspect al teologiei ortodoxe ar face-o.”

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

Sensul patristic al întreruperii pomenirii episcopului propovăduitor de erezie – câteva observații actuale

Astăzi am primit pe mail următoarea rugăminte:

„Sărut-mâna, părinte. Vă rog frumos dacă puteți și binevoiți să traduceți din această înregistrare de la minutul 28:02 pana la 29:34.”

După cum se vede, înregistrarea are și subtitrare în limba engleză, pentru cei care nu știu limba greacă.

Nu am ce să adaug din punct de vedere patristic la ceea ce spune Pr. Prof. Theodoros Zisis, pentru simplul fapt că cel mai bine se pricepe sfinția sa la acest subiect și este și un om care a împlinit cele cerute de Sfinții Părinți, fiind prigonit de eretici pentru aceasta.

Răspunsul meu la cele cerute pe mail a fost următorul:

„Foarte interesant. Pr. Theodor Zisis spune că verbul „a dărui” din formula – Întâi pomenește, Doamne, pe episcopul nostru… pe care dăruiește-l – este în varianta originală, în limba greacă, la modul condițional-optativ, nu la imperativ, cum sună în limba română (adică sensul este: dacă el învață cuvântul adevărului, atunci să îl dăruiești cu…), arătând că cerem de la Dumnezeu să îi dea episcopului sănătate, lungime de zile etc cu condiția ca acesta să învețe drept cuvântul adevărului. Mai întâi el trebuie să respecte învățătura de credință, ca noi să ne rugam pentru el.”

Câteva observații, care au fost subliniate și într-o mică sinaxă (întâlnire frățească, nimic oficial, să nu se teamă cei care flutură sabia „legitimității”) cu mirenii, care a avut loc la București, de curând:

a) Momentul acesta al rostirii formulei: Întâi pomenește, Doamne… este după ce s-a cântat Axionul (Cuvine-se cu adevărat sau cel al praznicului, după caz), la Sfânta Liturghie, adică după epicleză (prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Domnului, prin invocarea Tatălui, Care trimite pe Duhul Sfânt și are loc prefacerea, adică Duhul Sfânt ni-L face prezent, ca într-o nouă Cincizecime, pe Fiul).

b) Imediat după epicleză, preotul pomenește – nenominal – pe toți sfinții: patriarhi, prooroci, apostoli, mucenici, mărturisitori etc (adică face un rezumat al Proscomidiei, recapitulând pe cei care se află pe Sfântul Disc, în jurul lui Hristos). Apoi – subînțelegând verbul „a pomeni”, la modul imperativ, timpul prezent (desigur, nu ca o poruncă, ci ca o rugăciune – pomenește), spune: Mai ales pe Preasfânta, Curata…

c) În timp ce se cântă Axionul, preotul îi pomenește – recapitulativ – pe Sfinții prăznuiți în ziua respectivă, pe conducătorii țării, poporul, pe toți cei bolnavi, călători etc, pe vii și pe adormiți, adică face o recapitulare pe larg a Proscomidiei, arătând că nu este NIMENI în jurul lui Hristos pe Sfântul Disc (reprezentat prin miride – părticele de prescură, de anumite forme și mărimi – a se vedea rânduiala Proscomidiei) care SĂ NU FIE ORTODOX.

d) Iar pe primul dintre toți aceștia (fii ai Bisericii) se roagă preotul – în numele și cu acordul poporului – să fie pomenit înaintea lui Dumnezeu și să aibă parte de toate binecuvântările posibile. Cine este? Episcopul locului. Pentru că Liturghia se face în numele lui? Nu. Pentru că fără el nu ar veni harul la Sfânta Liturghie? Nu. Pentru că ne-a dat salariul și parohia? Nu. Pentru alte motive lumești? Nu. Dar pentru ce? Pentru că ESTE ORTODOX (drept învață cuvântul adevărului). Dacă nu este ortodox în cugetare, mărturisire și lucrare, NUMELE EPISCOPULUI NU ARE CE CĂUTA LÂNGĂ HRISTOS, căci este vrăjmaș al Lui, mărturisind erezii.

e) bietul preot – în situația de azi din B.O.R. – îl pomenește pe episcop, vrând-nevrând. Adică ce face? Trântește (iertați cuvântul) o minciună gogonată: că episcopul este ortodox și îl pune în fața tuturor, cerând binecuvântare de la Dumnezeu pentru el. Adică preotul minte cu bună-știință, din motivele lui. Apoi, peste vreo câteva minute, preotul se va împărtăși cu Sfintele Taine, adică cu Hristos-Adevărul, după ce a mințit că episcopul este ortodox, după ce L-a mințit în față (la modul cel mai pragmatic al cuvântului, căci ÎN FAȚA LUI ESTE HRISTOS EUHARISTIC, VIU ȘI ADEVĂRAT). Eu, personal, ca preot nu aș îndrăzni să fac așa ceva, temându-mă de moarte fulgerătoare.

f) vine acum echipa lui Chirilă să liniștească mințile preoților pomenitori de eretici să le spună că ei nu au nici o vină, sunt în regulă. Adică, Îl minți pe Hristos în față, te înhăitezi cu Veliar, cu tatăl minciunii (Ioan 8, 44) și spui că totul este ok?

g) consecința pomenirii ereticului este osândirea de către Dumnezeu împreună cu acesta. Și nu este o singură osândă:

1. Prima osândă: împărtășirea cu nevrednicie, ca un mincinos și hulitor al Adevărului;

2. A doua osândă: o conștiință care te mustră, te macină, zi și noapte, căci știi că ceea ce este cel mai sublim în univers – împărtășirea cu Hristos – ai transformat-o în roșcove.

3. A treia osândă: Întunecarea minții, dobândirea unei schizofrenii duhovnicești, tot mai accentuate.

4. A patra osândă: Nebunia (precedată, în cazul multora, de transformarea în torționari – unelte ale ereziarhului – pentru a-și amuți conștiința tot mai vinovată, prin împărtășirea iar și iar spunând minciuni, adică scuipând în fața lui Hristos, ca odinioară evreii: Proorocește, Hristoase, cine te-a lovit? – te-a mințit – în cazul acesta)

Soluția este unică: îngrădirea de erezie și încetarea oricărei comuniuni de rugăciune cu cei rămași în lațurile ereziei.

Cu respect pentru Adevăr,

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Urare de Anul Nou

Am primit prin sms și facem cunoscut poporului iubitor de Hristos:
an_nou_70604800

”Aho, aho, părinți și frați,
Stați puțin și cugetați,
Lângă noi v-alăturați
Și cuvântu΄ ascultați.

Mâine anu΄ se-noiește,
Ecumenismul sporește,
În Creta s-a validat,
La sinodul apostat.

De Sfinți n-au ascultat,
Biserica au tulburat,
Cu duhul lor diplomat,
Ce i-a făcut de-au semnat.

Însă frații georgieni
Și vecini bulgăreni
Încontinuu au vegheat
Și turma și-au apărat.

Dar basilica.ro
Induce erori engro,
Dictatura a dat rod,
Păcălindu-l pe norod.

CMB-ul ne conduce
Pe cărarea care duce
La credința fără Cruce
Și la compromisul dulce.

Mulți părinți, mai sfinți ca noi
S-au ridicat la război
Și deloc nu le păsa
Ce prigoană îi păștea.

Fost-a pe vremuri, cândva
Un Sfânt Grigorie Palama,
Altul, Maxim Mărturisitorul
Ca΄ Nainte Mergătorul.

Ei cu curaj înfruntau,
Erezia distrugeau
Și deloc nu o lăsau
Până nu o nimiceau.

Iubiți creștini adevărați,
Exemplul lor să urmați,
Compromisul alungați,
ADEVĂRUL să urmați!”

 

La mulți ani, spre mântuire în Hristos !

Nu recunosc Adunarea din Creta – Scrisoarea Nr. 18 (Operațiunea ”Motanul încălțat”)

motanul-incaltat-2

Operaţiunea pseudo-sinodală “motanul încălţat”

Odinioară, faimosul motan încălţat, deliciul copilăriei noastre din perioada interbelică, luând o doză zdravănă de “obtuzol” (un tonic natural pentru obtuzitate), a dorit să-şi epateze toţi supuşii printr-o vizită de lucru istorică, etalându-şi euforic, plin de-o emfază ridicolă, o bogăţie luxuriantă şi o putere inexistentă, agenţii săi de influenţă (desigur, nu le ştim denumirea exactă din vremea aceea – sic), profitorii de toată vremea având mare grijă să cosmetizeze riguros şi corect politic întreg itinerarul ţinuturilor traversate, în goana caleştii, de primul motan al regatului, prezentându-i suveranului nărod o butaforie magică şi abil ticluită…
Pe ambele laturi ale drumului, faţade vopsite în nuanţe ţipătoare, optimizante, ghirlande multicolore din flori de import, fanfare festiviste săltăreţe şi asurzitoare, mulţime de motani, pisici şi pisoiaşi, în straie de sărbătoare, aplaudaci de rând, cuprinşi în scene bucolice şi tablouri vivante, înduioşătoare până la lacrimi de mândrie, pentru orice gură-cască, cu lupi şi mieluţi îmbrăţişaţi sub paza serviciilor speciale din vremea basmului arhicunoscut, ba şi câte un purtător de cuvânt local, diversionist şi răspândac de duzină, strigând în faţa convoiului oficial, pe cât îl ţineau bojocii motăneşti, impregnaţi şi cu niscai praf de mac: “Să ne trăieşti măria ta, motanul nostru prim, mult iubit şi încălţat cu cizme roşii!”
Cer iertare tuturor creştinilor cu fapta, cititori fideli, luminaţi în duh şi adevăr, pentru această evocare tragicomică, dar analogia sa cu operaţiunea pseudo-sinodală, denumită pompos şi amăgitor “Sfântul şi Marele Sinod”, este frapantă, sugestivă şi evidentă, ipso facto.
Promotorii respectivului pseudo-sinod, sinecurişti oficiali şi joviali ai aşa-zisului ”Consiliu mondial al bisericilor” (CMB), în cel mai demagogic limbaj cotidian posibil (de fapt, sub-limbaj – sic), fără urmă de obraz pentru acţiunile lor duplicitare şi înşelătoare, dar cu mai multe feţe şi interfeţe logistice şi mediatice, desfăşoară o intensă şi entuziastă acţiune de amăgire şi intoxicare a întregii opinii publice planetare, prezentând ca sinod, cu un tupeu stupefiant, această făcătură pseudo-religioasă, de sorginte sigur ocultofilă şi cu marcă mamonică.
Cu şorţuleţul, echeraşul şi mişmaşul, amestecă la ordin, premeditat şi viclean, Ortodoxia cu eterodoxia şi evident, Ortodocşii cu eterodocşii (catolici, protestanţi, monofiziţi, neo-arianişti, neo-varlamişti, în prima etapă, apoi cu mozaicii, mahomedanii, neo-gnosticiştii, sincretiştii, new-age-iştii, budiştii, taoiştii, zeniştii şi alţi n-işti, în etapa următoare – sic), vrând să reunească, artificial şi forţat, toate religiile istorice într-o singură pseudo-religie mondială oficială, trecând pe un plan secundar Ortodoxia, singura credinţă Revelată, drept slăvitoare şi mântuitoare (visând chiar mai mult, s-o năruiască din interior prin fraţii înşelători strecuraţi în ea, până la cele mai înalte nivele ocultofile), pregătind frenetic, imoral şi necanonic, acest fals sinod, prin fariseii, cărturarii liber-cugetători, caiafele, irozii şi iudele contemporane, fără frică de Dumnezeu!
Unul dintre Sfinţii români ai închisorilor, pe care l-am avut Duhovnic, ne îndemna să ne rugăm, cu dragoste şi compasiune lucrătoare, pentru toţi oamenii, indiferent de religia lor, în rugăciunile noastre particulare, după care zâmbind, cu un humor fin, adăuga că oricum îi vom reîntâlni pe toţi, la Judecata neamurilor, atunci când Împăratul Vieţii ne va hotărî fiecăruia locul pentru veşnicie, evident şi promotorilor vicleni ai “noului Baal”, pardon, scuzaţi, era să zic noului motan încălţat cu toată suita sa…

Ţinta lor este ştiută demult în toată lumea creştin-ortodoxă, credincioasă Sfintei Predanii: venirea şi instalarea, în fruntea templului reclădit al lui Solomon, a tatălui minciunii, falsul mesia, adică anti-Hristul, stăpânitorul întunecat şi ucigaş de suflete al acestui veac, despre lucrarea căruia am fost preveniţi de Însuşi Împăratul Vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.
Că lucrurile stau întocmai aşa, se vede clar dintr-un pasaj absolut edificator, aparţinând unui Înalt Ierarh Ortodox, vrednic de arhieria sa (ÎPS Antonie Plămădeală, mutat la cele veşnice, întru nădejdea Învierii), care ne-a lăsat acest text, pe deplin edificator despre ecumenism:
“Am crezut mult în ecumenism şi eu însumi m-am implicat ca puţini alţii în el. Am tot sperat că vom fi înţeleşi şi că ecumenismul urmăreşte cu adevărat refacerea unităţii bisericilor despărţite. Poate că acest lucru se urmăreşte. Dar metodele care s-au stabilit pentru aceasta ne dezavantajează net, aşa încât unitatea începe să devină doar acceptarea de către noi a punctelor de vedere ale celorlalţi, mulţi, protestanţi şi neoprotestanţi. Suntem puşi în rând cu biserici sau secte cu câteva mii de credincioşi, la vot având toţi aceleaşi drepturi şi participând la decizii, ca şi cum am avea şi noi doar câteva mii de credincioşi.
Nimic din ce au cerut ortodocşii n-a pătruns în modul de lucru şi în deciziile acestor organizaţii (sic). Ni s-a părut că ni se dă o oarecare atenţie, că spiritualitatea Ortodoxă începe să-i intereseze şi noi am fost bucuroşi, dar când a fost vorba să-şi impună punctul lor de vedere, au făcut-o cu cinism şi aproape cu cruzime, găsindu-şi motive de a ne considera învechiţi, prea legaţi de Sfânta Scriptură şi practicând exegeze care, dacă au mers cândva, astăzi nu mai merg… Fără o atitudine ortodoxă limpede, ecumenismul va continua tot aşa şi va ajunge, probabil, la aberaţii apocaliptice…” (“Telegraful Român”, nr. 37-38, 1992).

Profetice cuvinte, deja împlinite, aberaţiile devenind norme standardizate de conduită pseudo-religioasă, impuse cu anasâna de către noii comisari europeni şi agenţi de influenţă.
Profesorul univ. Dimitrios Tselenghidis “afirmă pe bună dreptate că, în chip viclean se numeşte sfânt şi aceasta în virtutea lipsei de sinodalitate pe care o vădeşte…, dar mai cu seamă datorită gravei lipse de conştiinţă de sine ortodoxă care îl defineşte, marea deficienţă fiind adeverită, în chip neîndoielnic şi prin excelenţă, de ecclesiologia eronată introdusă în textul <Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine>”.
La acest pseudo-sinod, în realitate mic şi integral greşit sau confuz, din punct de vedere dogmatic, vor fi prezenţi puţini episcopi şi aceia aleşi preferenţial, doar după criterii selective oculte, majoritatea zdrobitoare a Episcopilor Bisericilor Locale Ortodoxe vor fi absenţi (mai exact, neinvitaţi oficial), deci fără posibilitatea de a vota sau de a exprima conştiinţa dogmatică a pleromei (n. n. – totalităţii) Bisericii lor.
Se vorbeşte mult şi ipocrit despre unitatea creştinilor în credinţă şi iubire, precum şi de restabilirea relaţiilor pierdute, dar nu se vorbeşte absolut nimic despre faptul că ereticii şi schismaticii se pot întoarce oricând, dar printr-o pocăinţă sinceră şi statornică, făcând lepădările Sfântului Chiril al Ierusalimului pentru rătăcirea lor dureroasă, revenind doar aşa în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.
În ultima vreme, cuvântul erezie a ajuns, pentru unii ereziarhi mai năstruşnici, un fel de sperietoare lexicală nesuferită, unii dintre ei, mai ridicoli decât comisarul Pristanda, propunând chiar interzicerea utilizării acestui cuvânt (poate şi scoaterea sa din DEX, cine ştie ce se mai poate ivi într-un cap animat de jocul ielelor ecumeniste?).
În realitate, cuvântul erezie, s.f. (din lat. haeresis), înseamnă rătăcire, greşeală, eroare, iar cuvântul eretic, s.m. şi f. (adesea adj.), persoană care s-a abătut de la dreapta învăţătură a Bisericii creştine, adoptând, susţinând şi propagând o erezie (din sl. eretiku), adică o rătăcire, greşeală, eroare! Mai limpede nici că se poate: orice om poate greşi, orice om poate părăsi greşeala, numai s-o vadă, s-o recunoască, renunţând la ea, printr-o căinţă sinceră. Numai dracul nu se mai poate întoarce din greşeală, iar noi, turma mică din Corabia Ortodoxiei, nu ne temem de el, având drept pavăză nebiruită Sfânta Cruce şi Cuvântul Mântuitorului! Când vom vedea pe cineva, oricine ar fi el sau s-ar crede că este, că perseverează nebuneşte într-o rătăcire, greşeală, eroare, apoi să ştim, fraţilor, că acela şi-a ajuns lui-şi demon, precum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi şi Sfinţii Mucenici, torturaţi de energumeni cu chip de om, în mod bestial, pentru a fi “reeducaţi” (sic)

Ce facem în faţa tăvălugului ecumenist?

Singurul lucru schimbat la motanul încălţat contemporan, evident la fel obtuz ca şi înaintaşul său, este că nu mai face vizite de lucru istorice, ci, inspirat de arhiconii teologiei, de prin ungherele ocultei mondiale, face pe reformatorul spiritual planetar, prin slugile sale corecte politic, îmbrăcate în straie religioase. Sărmanul nimicodoct, hipnotizat de-o putere demonică, se crede infailibil, deşi, în realitate, agenţi de influenţă abili îi induc aiastă stare de invulnerabilitate inexistentă, jucându-l pe sfori cum vrea tartorul cel mare…
Ce fac intelectualii noştri, şcoliţi intensiv peste hotare, prin innstitute masonice, mai toţi înzorzonaţi cu titluri universitare, doctorate, masterate, ba chiar şi academice, mai rar meritate? Păi, cu scuzele şi excepţiile de rigoare, frăţiile lor se ţin încă departe de smerita cugetare, post, rugăciune, pocăinţă, spovedanie, ascultare luminată de duhovnic, îmbisericire sau de-o mărturie de credinţă ortodoxă clară, strict dogmatică, care ar încuraja şi întări mult talpa şi prostimea ţării, văzând pilda lor de viaţă hristocentrică autentică.
Acest fel de intelectuali, neangajaţi în nici un fel pe calea îngustă a mântuirii, deşi se declară creştini ortodocşi, ba chiar subtili comentatori, întotdeauna numai dinafară (sic), ai Sfintelor Scripturi, Psaltirii, Filocaliilor, Proloagelor, Limonariilor sau ai Patericelor, se comportă ca şi când viaţa terestră ar fi veşnică, trecând cu o frivolitate jenantă peste cuvântul Sfântului Grigore Palama, care scria realist, extrem de tranşant şi limpede, că tăcerea legată de problemele credinţei este al treilea tip de neiertat de ateism şi de aceea, atunci când e în pericol credinţa, tăcerea este vinovată.
Zadarnic le vorbesc Sfinţii Părinţi, plini de Duh Sfânt, despre efemeritatea lucrărilor lor nebinecuvântate de Dumnezeu, ei se cred superiori acestora, deşi mintea lor este în mod evident necurăţită de patimi, iar arhiconii, scriitori, filosofi sau teologi, le dau ghes cvasipermanent (dracul dă puteri, zic toţi Sfinţii Părinţi, iar imaginaţia este puntea tuturor dracilor), să creeze fără Dumnezeu, ba chiar împotriva lui Dumnezeu!
Lucrurile se petrec exact ca pe vremea vieţii pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos: toţi L-au văzut şi auzit, puţini L-au ascultat şi urmat o vreme, doar până la osana; şi mai puţini L-au urmat până la capăt, adică până la mucenicie, deşi au trăit pe viu toate minunile Sale dumnezeieşti, mai presus de fire, vâzându-L Înviat şi asistând la Înălţarea Sa la cer!

Iată cuvântul plin de foc dumnezeiesc al arhimandritului Emilianos Simonopetritul: ”Doar fiind în trezvie Îl întâlneşti pe Dumnezeu şi Dumnezeu te va întâlni pe tine…”;”Dumnezeu ne-a dat mintea nu pentru cele la care noi o folosim, ci pentru lucrarea ei ascunsă. Mintea are propria ei lucrare, care este urmărirea cu priveghere a lui Dumnezeu, atenţia pentru a nu ne împrăştia, pentru a nu fi cucerită şi înnegrită de gânduri; este trezvia, vederea lui Dumnezeu!”
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici spunea: “O, suflet creştin, ţie şi şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru început, şi celor pe care le va mai zidi încă, până la sfârşitul veacurilor. Întrebarea despre mirele tău, O, suflete este capitală pentru tine. Ori cu cine te vei însoţi, îi eşti aceluia mireasă. Te însoţeşti cu lumea, pieri odată cu lumea; te însoţeşti cu păcatul, mori împreună cu el. Dacă te însoţeşti cu diavolul, cu diavolul rămâi în veşnicie. Oricum ar fi, ai să tot bei la o apă, zi şi noapte, care te va arde cu sete şi mai mare. Dar când te însoţeşti cu Hristos, Mirele tău cel legiuit, cu credinţă şi cu dragoste, numai atunci vei bea din apa cea vie, din care nu mai însetezi, şi prin care curgi în viaţa cea veşnică, în Împărăţia Cerurilor” (“Predici”, pag. 267).

Să ne rugăm stăruitor, cu post luminat şi priveghere duhovnicească neîncetată, ca Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată Slava şi închinăciunea, să întoarcă întru nimic uneltirile tuturor vrăjmaşilor Adevărului Său, ai sufletelor noastre şi ai sufletelor lor, iar pe noi, toţi cei chemaţi la Taina Mântuirii şi pecetluiţi cu Taina Sfântului Botez Ortodox, să ne miluiască, să ne întărească şi să ne mântuiască. Şi mai mult, să-L rugăm cu umilinţă pe Mântuitorul Hristos să ne dea tăria, de-a putea zice şi noi, cum ziceau Sfinţii Părinţi: “Bagă cuţitul mai adânc, nu mă lepăd de dragostea pentru Hristos şi de credinţa ortodoxă”. Amin.

dr. Ioan Gându