Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!

Predică în Duminica Sfintei Cruci

părintele Ciprian

31 martie 2019

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Cuvioase părinte, și iubiți credincioși, când este prăznuită Sfânta Cruce este foarte greu să spui ceva în plus, însă în slujba Utreniei la un moment dat se spune despre Hristos că „El și-a dus crucea și apoi a fost răstignit pe ea”.

Mă gândeam zilele trecute că nu numai noi ne ducem crucea, ci și crucea ne duce pe noi. Mai exact, ne conduce pe noi. Și ca să înțelegem mai bine acest lucru aș vrea să analizez prima dată o expresie care spune așa: „MĂ CHINUIE UN GÂND”.

Cum te chinuie? Te strânge de gat? Te înțeapă cu ceva? Te lovește cu ceva? Te aruncă de undeva? Cum anume te chinuie un gând?

Un gând, iubiți credincioși, ne chinuie în feluri mult mai multe decât cele pe care tocmai le-am menționat. Dovada că ceea ce este nevăzut și imaterial, poate asupra văzutului și asupra materiei să aibă o influență mai mare decât ne-am fi așteptat.

Se spune în Teologie că „crucea are două dimensiuni”: prin cele două brațe ale ei – unul vertical – chemând pe Dumnezeu, și unul orizontal – chemând la îmbrățișarea aproapelui. Însă cred că, așa cum am spus la început, crucea mai are și alte două tipuri de dimensiuni: cea în care ne purtăm crucea și cea în care crucea ne poartă pe noi.

Și ca să înțelegem mai bine acest lucru am să vă dau un exemplu din istoria Rusiei, pe care l-am citit și eu aseară, și nu vreau să-l țin pentru mine, ca să purtăm această cruce împreună.

Există o zonă la est de Moscova, inelul de aur se numește, o zonă cu multe mănăstiri, acolo se află Vladimir, acolo se află Diveevo și Sarovul. Și mai exista și un oraș la vreo 200 de km de Moscova, care se numește Murom.

În anul 1192, principele Mihail al Muromului era în război cu niște păgâni care formau un principat mic în vremea aceea, și care nu vroiau să se supună acestui principe, și a pornit cu oaste mare împotriva lor, și a reușit în final să îi facă să se izoleze în cetatea de scaun a acelui mic principat.

Soluția pe care ar fi aplicat-o orice strateg și pe care au aplicat-o mulți în istorie atunci când era vorba de o cetate încercuită și greu de cucerit în forță, soluția ar fi fost înfometarea.

Însă principele Mihail era ortodox, și nici nu putea să-și închipuie să câștige un război lăsând să moară de foame femei și copii și bătrâni și soldați. De aceea a trimis soli către conducătorii acelei cetăți, îndemnându-i la pace, îndemnându-i să ajungă la un armistițiu, de vreme ce era clar că nu pot să iasă din încercuirea în care se aflau.

Păgânii din acea cetate n-au prea vrut să-l creadă. Au crezut că este o stratagemă, un fel de Cal Troian, și au pus o condiție: dacă tot vrea să fie pace, să trimită oficial pe unul dintre fiii săi ca și sol, gândindu-se ei că dacă este o cursă, să poată de pe ziduri, de la înălțimea acelor ziduri să-l ucidă pe fiul principelui Mihail în fața ochilor tatălui său, dacă acesta ar fi încercat vreo viclenie.

Și principele s-a rugat foarte mult ca să ia soluția cea potrivită; avea doi fii: un băiat de 14 ani și altul de 9 ani. Și la ceas de seară, cel de 9 ani dormea, și cel de 14 ani se uita la tatăl său care era muncit de gânduri, încercând să și câștige războiul, nici să chinuie pe aproapele, și să-și păstreze și credința vie în suflet. Și copilul l-a întrebat la un moment dat: „Tată, despre ce este vorba?”

Și tatăl i-a spus în detaliu gândurile sale, și copilul i-a zis: „Tată, noi suntem ortodocși, n-am citit noi în Evanghelie că trebuie să îi semănăm lui Hristos? Dacă tu mă vei jertfi pe mine, dacă tu îți vei asuma acest risc și dacă eu voi muri, voi putea să fiu asemenea lui Hristos, Care a murit făcând ascultare de Tatăl Său.”

Ce copil bun! Și tatăl s-a liniștit, și a luat hotărârea să facă așa.

Și dimineața l-au trimis ca și sol pe acest tânăr. Armata principelui era adăpostită într-o pădure în apropierea cetății, și în timp ce el se îndrepta spre poartă, unul dintre ostașii principelui Mihail, plin de ură și dornic de răzbunare a luat un arc și a săgetat copilul care s-a prăbușit la pământ. Deci nu unul dintre dușmani, ci unul dintre ostașii principelui.

Și tatăl a alergat împreună cu oștenii săi să vadă dacă mai trăiește copilul, și porțile s-au deschis și locuitorii dinăuntru au alergat să vadă dacă mai trăiește copilul, și pe acea câmpie din fața cetății, în timp ce copilul murea în brațele tatălui său, dintr-o dată cele două tabere dușmane și-au dat seama că nu mai erau dușmani, ci doar oameni. Și atunci, principele plin de bucurie, a zis: iată, dorința fiului meu s-a împlinit, și a murit urmându-l pe Hristos.

Ce poți să spui, decât că „cine nu citește istorie, e doar robul unei tablete”, la propriu!?

Când eram la Seminar, și aveam oră de Omiletică și pregăteam predici, unul dintre colegii mei a pregătit o predică la înmormântare pe care trebuia să o susțină în fața clasei, și încercând și el o formulă din aceasta, mai nouă, care să se adreseze familiei îndoliate, a zis: Iubiți credincioși, și jalnici ascultători.

De ce am menționat acest lucru? Pentru că de obicei, o predică, dacă atinge o inimă, în rest sunt doar jalnici ascultători. Pe o ureche le intră și pe două le iese. Și dacă tot am spus-o, poate o să vă astupați urechile să nu iasă acest exemplu princiar de noblețe sufletească și de credință în Hristos și de asumare a crucii lui.

Ziceam la început că crucea ne conduce undeva. Unde ne duce crucea? În toate cântările adresate sfintei Cruci, adresate ei pentru că ea s-a întipărit în ființa lui Hristos, și adresându-ne ei de fapt ne adresăm lui Hristos, nu idolatrizăm vreun lemn, ci ne adresăm Persoanei Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

Totdeauna când vorbim de cruce, după cum ați văzut în canonul de la Utrenie, amintim și de Învierea lui.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că a-ți purta crucea înseamnă să faci ceea ce nu-ți place, ceea ce nu-ți convine; ceea ce nu se potrivește cu ego-ul tău, ceea ce nu se potrivește cu planul pe care l-ai făcut, înseamnă să te dai pe tine la o parte și să începi să trăiești viața aproapelui tău. Lucru pe care atunci când omul bârfește pe aproapele său, îl anulează întru totul, anulează dragostea, anulează crucea, și înfige un pumnal în inima aproapelui.

Câtă credință a avut Avraam ca să-l ducă până acolo pe muntele Moria pe fiul său Isaac, și cu lacrimi în ochi, după ce l-a legat, să ridice mâna cu pumnalul pentru a spinteca pe fiul său ca să facă ascultare de Dumnezeu!?

Și când își luase avânt și nu mai urma decât un singur gest, Îngerul Domnului, care întotdeauna stă lângă om, și-a făcut simțită prezența și i-a zis: „Oprește-te!”, arătând că nu avem un Dumnezeu absurd.

Nietszche spunea că „Dumnezeu a murit”. Dumnezeul lui Nietszche, dumnezeul Apusului a murit cu multă vreme înainte de a o spune el. Era mort prin definiție; adică lipsit de har. Era doar un demon căruia Apusul i se închină de sute de ani.

Unde ne duce crucea, iubiți credincioși? Am avea impresia că crucea ne duce undeva în sus. Nu este adevărat. Crucea ne duce în adânc. Crucea ne întoarce în inima noastră.

Și astăzi, la mijlocul Postului Mare, jalnici ascultători, înfige Biserica sfânta Cruce în inima fiecăruia dintre noi, ca din „jalnici ascultători” să ne transforme în „iubiți credincioși”.

Și când crucea se înfige în inima noastră, ce ar trebui să iasă de acolo? Din inima majorității, dintre care cel dintâi sunt eu, atunci când inima este strivită și pătrunsă de cruce, ies gunoaie. Nu iese sânge. Zice Sfântul Apostol Pavel că în lupta cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge.

Nu se spune despre inima împătimită că se împietrește? Păi ce piatră ați văzut dumneavoastră pe care dacă o sfărâmi să iasă sânge? Deci din inima noastră străpunsă de cruce ies gunoaie.

Dar nu-i bai, că Hristos, după cum ne spunea fericitul Augustin, la un moment dat acesta l-a întrebat pe Hristos în rugăciune: „Doamne, ce vrei Tu de la noi?” Și El a zis: „păcatele voastre”.

Să iasă din inima noastră toate gunoaiele, că vine Hristos și-și face loc! Și le cară, și le duce, și le îngroapă în iubirea Lui, și revigorează și învie inima noastră, și o face din nou de carne și de duh. De aceea sărbătorim astăzi sfânta Cruce.

Când vi se adresează preotul și spune „iubiți credincioși”, de fapt nu folosește doar o formulă de respect, ci vă arată ai cui sunteți. Ca a fi credincios înseamnă a fii fidel cuiva.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să cotrobăim bine prin inima noastră, ca să scoatem toate gunoaiele de acolo. Că nu știm ziua când ne va săgeta și pe noi cineva, și nu știm după săgetarea aceea dacă va ieși sânge sau va ieși doar moarte.

HRISTOS NE IUBEȘTE. Aceasta este realitatea fundamentală întru care noi trăim. Și Hristos ne iubește atât de mult încât și-a vărsat sângele pe cel mai cumplit obiect de tortură, sfințindu-l pe acesta.

Cum se moare prin răstignire? Se moare slăbit de suferință, lipsit de sânge, prin curgerea acestuia, și sufocat de lipsa aerului. Nu este orice fel de moarte.

Și-a asumat Hristos ce-i mai cumplit pentru ca să ne facă inima noastră din piatră, ca să ne-o facă din nou din carne și duh.

De aceea am făcut această rânduială cu 500 de Doamne miluiește. Și la fiecare Doamne miluiește, Dumnezeu răspunde Amin, frate, Amin, soro; nu trebuie să mi-o ceri de foarte multe ori, dar faptul că mi-ai cerut-o de 500 de ori, înseamnă că îți sunt dator de 500 de ori; și n-am să-ți rămân dator în veșnicie, ci am să te binecuvintez și am să te sfințesc.

Și permiteți-mi să vă mai spun, într-un minut, cum sfințește Dumnezeu un suflet!

În Georgia trăiește un tânăr, care are 17 ani, și acest tânăr s-a îmbolnăvit de cancer și pe patul de spital a primit schima monahală și numele de Andrei (andria în greacă înseamnă bărbăție, curaj). Și nu numai că și-a schimbat viața, însă a lăsat și o scrisoare: Dragii mei, am o singură dorință, să mă iertați, și să vă iertați unii pe alții. Mi-a dat Dumnezeu posibilitatea de a începe la sfârșitul acestei vieți pământești, o nouă viață. Vreau să fiu înmormântat după rânduiala monahală și nu vreau să plângeți după mine, pentru că am avut șansa ca înainte de a muri, să înviez. Amin.

transcriere făcută de

Alexandru Gr.

Ce este scris rămâne scris!

Din dragostea față de Hristos a unui frate ortodox publicăm și varianta transcrisă a predicii din Duminica Sfântului Grigorie Palama (2019). Îi mulțumim și nădăjduim să fie de folos (Redacția)

Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama

(24 martie 2019)

 

În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Iubiți credincioși, astăzi, în a doua Duminică a Postului Mare, îmi revine o sarcină grea, pentru că este nepotrivit ca un păcătos să vorbească despre sfințenie.

De aceea, pentru că avem aici, de față, icoana care-l înfățișează pe pe Sfântul Grigorie pe când era doar un tânăr ieromonah în vârstă de 30 de ani și se ruga în peștera de lângă Schitul Sfântul Ioan Botezătorul (Veria), îl rog pe Sfântul Grigorie: Preasfințite stăpâne, binecuvintează ca să rostesc cuvânt de învățătură despre sfințenia ta!

Iubiți credincioși, omul acesta a fost dintr-o familie foarte evlavioasă, foarte bogată, iar părinții lui, cu toate că au avut mai mulți copii, trăiau o viață de sfințenie, o viață monahală.

Iar ceea ce s-a sădit în sufletul viitorului arhiepiscop al Thesalonicului – Grigorie Palama a fost în primul rând dragostea față de Maica Domnului.

Și-a făcut studiile în cetatea Constantinopolului, a ajuns foarte aproape de împăratul bizantin, însă pentru că nu și-a dorit slavă lumească, ci îndumnezeire, s-a lepădat de toate și s-a dus în Athos, iar apoi în Schitul cel mai vechi din Grecia, al Sfântului Ioan Botezătorul, lângă orașul Veria.

Și aici se ruga într-o peșteră spunând Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, precum și Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, luminează-mi întunericul, de luni până vineri, zi și noapte, în întunericul acelui pântece de mamă, cum arată acea peșteră, iar când ieșea sâmbăta și duminica și mergea în Schit pentru a săvârși sfânta Liturghie, fața lui strălucea mai mult decât soarele de pe cer datorită îndumnezeirii sale.

Apoi s-a dus în Sfântul Munte al Athonului, a sihăstrit în mai multe locuri, inclusiv pe lângă Marea Lavră, iar când ereticul Varlaam a venit să tulbure Imperiul Bizantin cu învățătura lui, a fost numit de către părintii athoniți ca purtătorul lor de cuvânt și cel care să lupte împotriva acestei erezii.

Și l-a biruit pe Varlaam și apoi a fost numit arhiepiscop al Thesalonicului, câțiva ani nu a putut să-și ocupe tronul arhiepiscopal pentru că erau mulți deștepți, oameni de elită în Thesalonic care nu vroiau să-l primească, însă în final a dobândit acest scaun, această funcție pe care nu și-a dorit-o, ci Dumnezeu l-a ales ca să fie arhiereu al Lui, a ținut mai multe sinoade în care a anatematizat învățătura occidentală despre harul creat, iar apoi a trecut la Domnul într-o zi de 14 noiembrie.

Iar acum câțiva ani în orașul Veria părinții lui și 4 frați ai lui, doi frați și două surori, au fost toți canonizați, adăugându-se încă o familie de sfinți în calendarul Bisericii.

Am făcut această trecere scurtă în revistă a vieții lui și acum vreau să analizez câteva dintre însușirile acestui mare ierarh.

În primul rând, a fost un om foarte serios. O spun așa simplu, și când spun serios mă refer la faptul că el și-a fundamentat viața sa și strădaniile sale nu pentru o năzuință pământească, ci a fost înrădăcinat în ceruri.

Câtă iubire de Dumnezeu trebuie să aibă un om pentru ca zile și nopți întregi să stea în rugăciune, în întunericul cel fizic al unei peșteri, să nu se teamă de ispitele satanei, să-și unească sufletul cu harul lui Dumnezeu și să lucreze Dumnezeu în chip minunat prin el?

Pentru că a fost un om foarte serios, ajungând preot și apoi arhiereu, L-a slujit pe Hristos cu toată dragostea, iar toată iubirea lui Hristos s-a revărsat prin el peste întreaga lume atunci și astăzi și peste toate veacurile, până la sfârșitul lumii.

Când papistașii aud, în genere, trei nume: Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Marcu Eugenicul reacția lor este că fac spume la gură.

Nu numai a lor, dar și a ecumeniștilor, care nu cred în ceea ce a propovăduit Sfântul Grigorie Palama, mai ales la sinodul care a avut loc în Creta, acum iată, aproape 3 ani, când doar în treacăt au pomenit de sinoadele din vremea Sfântului Grigorie Palama, dar NU și-au început lucrarea sinodală recunoscând învățăturile tuturor Sinoadelor Ortodoxe dinainte, și mai ales recunoscând, așa cum de-altfel se face în lumea grecească, acest sinod din vremea Sfântului Grigorie ca fiind cel de-al 9-lea Ecumenic, al 8-lea fiind cel de pe vremea Sfântului Fotie cel Mare.

N-au făcut lucrul acesta pentru că expresia fundamentală din teologia patristică – a fi următor Sfinților Părinți – nu avea ecou în inimile lor. Pe ei îi interesa – așa cum a spus arhiepiscopul Albaniei: să facem un nou tip de sinod!

Și stă omul și se întreabă: ce treabă avem noi, cei simpli, cei mici, cu ceea ce au făcut ierarhii acolo? Ce dacă au vrut ei să facă un nou tip de sinod? Are vreun efect asupra vieții noastre? Iar efectul îl voi spune chiar acum.

De curând, în Sfântul Munte Athos, după ce a fost toată acea tulburare referitoare la înscăunarea schismaticului ucrainean care a tulburat întreaga lume ortodoxă și au fost duși mai cu sila mai de bunăvoie, doi stareți athoniți, unul dintre ei – cel de la Mănăstirea Vatopedi, prefăcându-se că a făcut infarct, iar după aceea primindu-i în Mănăstirea Vatopedi schismatici să slujească Sfânta Liturghie, s-a adunat Sfânta Chinotită, adică forul de conducere al Sfântului Munte, să ia o hotărâre, după ce luase o una că nu vor trimite la înscăunarea lui pe nimeni și totuși s-au dus reprezentanți ai Athosului. Până acum, 1000 de ani de când există Sfântul Munte, nu s-a întâmplat vreodată ca ceea ce a hotărât Chinotita să nu fie respectat de toată lumea.

Și atunci, în a doua repriză, ca să spun așa, la această întâlnire referitor la subiectul: Ce vom face cu noii membrii ai noii biserici autocefale? Dacă vor mai veni, așa cum a venit unul dintre ei în Sfântul Munte, îi primim, nu-i primim, slujim cu ei, nu slujim cu ei? Facem cum au făcut cei de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon și le închidem porțile? Facem cum au făcut cei de la Iviron care le-au deschis porțile? Facem cum au făcut cei de la Vatopedi și i-au primit și au slujit acolo? Cum vom face în viitor?

Și hotărârea a fost unică și inadmisibilă: fiecare mănăstire să facă cum vrea.

Dacă fiecare Mănăstire face cum vrea, simplu – pe românește, înseamnă că Sfântul Munte nu mai există, pentru că specific Sfântului Munte erau două lucruri: vocea unitară a tuturor reprezentanților lui și faptul că stilul de viață pe care l-au avut călugării de acum 1.000 de ani, modul de rugăciune și principiile după care se conduceau au rămas aceleași, cu toată trecerea timpului.

Deci, iubiți credincioși, Sfântul Munte nu mai există ca Sfânt Munte!

Mai sunt acolo câteva zeci de părinți mărturisitori și prigoniți, iar în rest este o cloacă de eretici.

Acesta este efectul pe care o hotărâre la un nivel foarte înalt, iată că o are asupra inimii Ortodoxiei, însă inima Ortodoxiei nu moare, ci doar cad din această inimă cei care cad în erezie și slujesc cu ereticii și își bat joc de jertfa Sfinților Părinti athoniți care atunci când a fost vorba să slujească cu ereticii, să se roage împreună cu ei, unii n-au făcut-o și au ajuns Mucenici, alții au făcut-o și au ajuns sub numele de blestemații de la Xiropotamou, ascunși undeva într-o peșteră pe lângă Marea Lavră, ale căror urlete demonice se aud până în ziua de astăzi.

Cei din Sfântul Munte au știut întotdeauna că cu Adevărul nu te joci! Pentru că Adevărul nu este al nostru, Adevărul este Hristos și Hristos trebuie mărturisit – cine Îl mărturisește merge spre îndumnezeire, cine nu-L mărturisește merge spre îndrăcire.

Lucrul acesta l-a învățat Sfântul Grigorie Palama atunci când întâlnindu-se cu acel acel călugăr din Calabria – din sudul Italiei, pe numele Varlaam, om elevat, învățat, i-a spus acest Varlaam ieromonahului Grigorie: De ce mi te împotrivești? Că eu până acum despre tine am vorbit foarte frumos. Despre alții vorbea urât, îi jignea, îi ponegrea, îi făcea proști și neînțelegători, învățătura lui constând în aceea că Dumnezeu este doar o monadă, o ființă, această ființă este închisă în Sine, și nu comunică în niciun fel cu creația, deci nu există cale pentru îndumnezeire pentru om. Ori învățătura ortodoxă este că această Ființă care există ca Treime de Persoane, are și niște energii dumnezeiești.

Și energiile acestea dumnezeiești se numesc har și de ele ne împărtășim și prin ele suntem și noi chemați să ajungem dumnezei prin har.

Adică, cu alte cuvinte, soarele există. Că nu poate nimeni să meargă pe soare sau că nu se poate apropia de soare este clar. Însă faptul că nimeni nu poate ateriza pe soare nu înseamnă că el nu există. Pentru că îl vedem și simțim căldura lui. Ori, soarele are ființă, pentru că este o planetă care arde, are o esență, însă această esență are și o lucrare care se răsfrânge în afara suprafeței acestei planete, adică razele și căldura rezultată în urma arderii acestei planete.

Aceste raze și această căldură ajung până la noi. Și noi de aceea ne bucurăm de soare, nu pentru că am pus mâna pe el, ci pentru că ne împărtășim de căldura lui și de lumina lui și de raza lui.

Exact prin analogie – rămânând foarte clar la diferența între ceea ce este creat și ceea ce este necreat – așa este și cu harul. El este nedespărțit de ființa lui Dumnezeu, provine din Ființa Lui, iar de harul acesta se împărtășește omul, însă el nu înseamnă că se împărtășește de Ființa lui Dumnezeu, ci de lucrarea acestei ființe, adică nu ia el în mână o bucată de soare, ci se împărtășește de lumina și de căldura lui.

Fiecare dintre noi suntem un ciob în mijlocul drumului. Și ciobul acesta, dacă bate soarele dintr-un anumit unghi și noi ne uitam la acel ciob, numai din unghiul acela ciobul pentru ochii noștri se transformă în soare. Unghiul acesta, în care ciobul se transformă în soare, este Sfânta Scriptură pe care dacă o citim și dacă respectăm principiile care sunt în ea, încetul cu încetul ne curățim de patimi și ajungem cu mila lui Dumnezeu la iluminare, și apoi cei mai râvnitori și mai iubitori de Dumnezeu ajung la îndumnezeire, lucru pe care și l-a dorit Sfântul Grigorie Palama și la care a ajuns cu mila lui Dumnezeu, el și toți sfinții pe care i-a avut Biserica.

Iar Sfântul Grigorie Palama, ca să închei ideea cu Varlaam, i-a răspuns atunci lui Varlaam: Despre mine n-ai spus nimic rău, dar devreme ce vorbești urât și blasfemiator despre Dumnezeu, devreme ce pe Dumnezeu Îl închizi în ființa Lui și spui că Dumnezeu poate fi cunoscut doar cu mintea – gândit, dar în niciun caz trăit, eu nu pot să tac și trebuie să mărturisesc credința.

Iată de ce Biserica, după Duminica Ortodoxiei, ne arată cum se ajunge la Duminica Ortodoxiei: prin mărturisirea de credință. Cum spuneam și altădată: ortodocși muți nu există!

Cel care nu-și mărturisește credința este doar un îndrăcit stăpânit de un duh mut, de un duh surd, și de un duh chior. Și de alte duhuri.

Credința se mărturisește pentru că nu poți să stai în bătaia soarelui, să-ți fie cald și tu să tremuri de frig; iar lucrul normal atunci când stai expus la căldura soarelui și la lumina lui este să spui că este lumină, că ți-e este cald și că te bucuri.

Această bucurie este rezultatul unirii omului cu Dumnezeu. Iar această bucurie – hara în limba greacă vine de la cuvântul haris„, adică bucuria este har. De aceea în acatistele pe care le citim zicem Bucură-te și Bucură-te și Bucură-te. Cu alte cuvinte: Sfinte al lui Dumnezeu, revarsă și peste mine, tu cel ce te-ai umplut de har, revarsă și peste mine un val de har și încă unul și încă unul, și când se termină acatistul zicem din nou Icosul și Condacul întâi, pentru că s-a terminat o serie de tsunami și apoi începe a doua. Și această cale spre îndumnezeire se numește în teologia Sfântului Apostol Pavel epectază. Aceasta este urcarea slavă în slavă, ca într-o spirală, dar nu din aceea yoghină, ca o urcare din slavă în slavă, din bucurie în bucurie, din har în mai mult har, până la unirea cu Dumnezeu. Aceasta este oferta Ortodoxiei, ea este inegalabilă, unică adevărată.

Ortodoxia ia lut, ia pământ, ia ciob și îl face soare.

Lucrul acesta l-a înțeles Sfântul Grigorie Palama, l-a trăit, l-a mărturisit și ne îndeamnă să-l trăim, să-l mărturisim și să-l transmitem și noi altora, pentru că nu este al nostru. Noi înșine nu suntem ai noștri, harul nu este al nostru, însă Dumnezeu se sălășluiește ca într-un Bethleem în inima fiecăruia dintre noi, umplând-o de har, de bucurie, de îndumnezeire.

Iată ce înseamnă o familie sfântă. De aceea astăzi se încearcă pe orice cale distrugerea familiei. Pentru că dacă nu există familie sfântă, lumea se duce de râpă. Gândiți-vă că la potop, ceea ce s-a salvat, cei care au ascultat de Dumnezeu, au fost de fapt o familie.

Și când va veni Hristos, se întreabă, oare va găsi Fiul Omului credință pe pământ?

De aceea să luăm aminte fiecare dintre noi, că ne va toca satana pe toate părțile, încercând să ne risipească. De aceea este nevoie de ajutorul sfinților.

Postul Mare este o perioadă foarte simplă. Ne spune Biserica în prima săptămână – ești ortodox. În a doua duminică spune: fii om serios!. Lucrează și trăiește și gândește și dorește-ți doar pe Dumnezeu! În a treia duminică a Postului Mare se înfige în inima Universului Sfânta Cruce. Ca aceia care aleargă spre Dumnezeu să înțeleagă că Dumnezeu este întipărit prin firea sa omenească în Cruce și din Cruce și prin Cruce să ia putere să meargă mai departe.

Și mai departe vin ispitele din ce în ce mai fine. Și de aceea Biserica ne va pune în față pe Sfântul Ioan Scărarul, care cu a lui Scară ne arată că nu suntem făcuți de Dumnezeu să ne târâm prin tină, ci suntem făcuți să urcăm, într-o epectază continuă, fiecare treaptă a virtuților către Dumnezeu.

Și așa cum patimile conlucrează unele cu altele, așa și virtuțile se cheamă unele pe altele. Nu zice oare Hristos adânc pe adânc se cheamă? Acel adânc la aceasta se referă, la profunzimea pe care Dumnezeu o întipărește dacă omul dorește rugăciune și milostenie și post și priveghere și dragoste și tot ceea ce este nevoie ca să urci această scara a virtuților.

Și apoi vine satana cu o lovitură fantastică – cine ești tu să vrei să fii dumnezeu? Nu te vezi cât ești de păcătos?, și atunci Biserica ne pune în față de două ori – câteodată se întâmplă să pice în aceeași zi pe 1 aprilie, dar rar – și ne pune în față exemplul celei mai mari curve – așa se zice pe românește, care a ajuns cea mai mare sfântă. Dacă ea – Maria Egipteanca – a putut să se lepede de păcat, dacă ea a putut să se lepede de el prin pocăință și prin lacrimi, să se unească cu Dumnezeu și să ajungă la îndumnezeire în 47 de ani de ascetism, înseamnă că fiecare dintre noi putem.

Că sunt puțini dintre noi care să ajungă la așa iubire a fărădelegii la care ajunsese această desfrânată. Pentru că una este să faci păcatul din neștiință, că te-a păcălit satana, că te-a îndemnat, că te-a momit, și alta este să ajungi să faci păcatul de dragul păcatului. Acolo ajunsese ea – în fundul iadului – în dorul de a face rău, în sluțirea adevăratului dor de Dumnezeu doar într-un dor de a face rău, de a subjuga, de a manipula, de a distruge pe celălalt. Și Dumnezeu i-a pus și ei în față o cruce!

Era o poză acum câteva zile din Ierusalim pe calea aceea spre Golgota. Și era rezemată de un zid o cruce obișnuită, și dedesubt scria: iartă-mă, Doamne, că pe drumul meu spre Tine, la un moment dat n-am mai putut, și mi-am lăsat crucea aici.

Sunt mulți care își abandonează crucea, ca și cum Dumnezeu – care este Iubire – n-ar știi cât putem duce și ar forța și ar întinde coarda sufletului nostru până la maxim. Nu este adevărat. Cel mult până la 60-65% din cât am putea duce ne dă Dumnezeu în viața aceasta prin ispite și prin necazuri și prin încercări. Nu ne dă Dumnezeu 99% și se uită din înălțimea Lui la noi netrebnicii care ne târâm. Pentru că Dumnezeu ne iubește, El nu se uită la făptura Lui ca la cineva care Îi stă cumva în cale, ci cu dragostea cea răstignită și plină de putere a Învierii.

Acest lucru l-a înțeles Sfântul Grigorie Palama. Să fie un om al datoriei, să fie un om al lui Hristos și a lucrat Dumnezeu prin el – cel neînsemnat față de cei mari ai lumii – și a schimbat o lume și a distrus imperii ale minciunii și ale ereziei și o va face până la sfârșitul veacurilor.

De aceea să iubim și noi rugăciunea aceasta: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, luminează-mi întunericul! PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL! PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU LUMINEAZĂ-MI ÎNTUNERICUL! Amin.

Pr. Ciprian Staicu

Sfântul Grigorie Palama – TEOLOGUL Ortodoxiei

Intrarea în peștera în care a sihăstrit și Sfântul Grigorie Palama

Alte detalii ale învățăturii despre har la:

Dumnezeu ca Foc și Lumină. Să ia aminte, spre pocăință, hulitorii lui Hristos!

A se vedea și:

Învățătura despre pocăință a Sfântului Grigorie Palama

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Redacția

Dragă popor român, noi, Sinodul BOR, după ce că te-am băgat în erezie, te anunțăm că te și costă…

Aceasta este oferta ereticilor! Se laudă și ei cu trădarea lor!

Cam ce l-a costat pe poporul român adunarea eretică din Creta puteți vedea într-o lucrare ortodoxă:

Gheron Sava Lavriotul: Analiză critică ortodoxă a documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” al pseudo-sinodului din Creta (iunie, 2016)