Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Transmiterea experienței prin cuvinte

Marele dogmatist grec, părintele Ioannis Romanidis, spunea în urmă cu câteva decenii:

Subiectul „Sfânta Tradiție și alte tradiții” este important, pentru că în vremea noastră circulă multe tradiții, pe care trebuie să le identificăm și să le analizăm din prisma Sfintei Tradiții. Voi accentua cele mai importante elemente ale Sfintei Tradiții a Bisericii.

Dumnezeu Se revelează pe Sine oamenilor îndumnezeiți, iar aceștia exprimă prin rațiunea lor, în limba lor, revelația pe care au avut-o.

Dacă Dumnezeu vorbea numai într-o anumită limbă omenească, atunci în ziua Pogorârii Sfântului Duh nu ar fi auzit nimeni pe Apostoli vorbind în propria lui limbă, însă aceasta a fost una dintre Tainele lui Dumnezeu revelate la Cincizecime, adică experiența îndumnezeirii.

În cadrul experienței îndumnezeirii, în Arătarea sau Revelarea lui Dumnezeu, rațiunea omului este inspirată să traducă în limba lui experiența pe care a avut-o. Această inspirație dumnezeiască este cea care îl inspiră pe fiecare cu propriile lui cuvinte și sensuri, pe care el le înțelege.

Experiența luminării prin care și a îndumnezeirii se transmite în scris și oral, în măsura în care ea poate fi astfel exprimată…

De fiecare dată când se sărbătorește Cincizecimea creștină avem cea mai înaltă formă de inspirație dumnezeiască, fie scrisă, fie nu. Inspirația dumnezeiască poate fi și nescrisă.

Se poate ca cineva să aibă această experiență și să nu scrie nimic despre ea. Altul o poate avea și scrie despre ea. Altul, care are numai experiența luminării și nu a îndumnezeirii, scrie și el ce a trăit și este un om luminat de Dumnezeu.

Oamenii îndumnezeiți se numesc Profeți, atât în Vechiul Testament, cât și în cel Nou. Această experiență a vederii dumnezeiești se transmite celorlalți prin folosirea limbii.

„Când vorbesc despre experiența îndumnezeirii pe care o au Profeții, Sfinții Părinți sunt datori să folosească o anumită limbă, pentru a transmite mesajul îndumnezeirii și al iluminării de la cei care o au această experiență la cei care nu o au.”

Din pricina nevoilor fiecărei epoci și mai ales pentru că ereticii încearcă să schimbe teologia ortodoxă, oamenii îndumnezeiții „traduc” experiența pe care au dobândit-o prin harul Sfântului Duh în termeni, imagini și nume pe care le preiau din creație. Iar când experiența lor este transpusă în scris, de atunci revelația sau experiența îndumnezeirii nu mai poate să fie înlocuită cu nimic altceva (de către ereticii respectivi – n.trad.).

Sensurile sau cuvintele Vechiului și Noului Testament niciodată nu vor fi înlocuite cu altceva, nici revelația, nici experiența îndumnezeirii.

Ele arată clar care este calea pe care trebuie să pășească omul pentru a ajunge de la curățirea de patimi la iluminare și la îndumnezeire. Acesta este scopul cuvintelor Vechiului și Noului Testament. Ele nu au niciun alt scop.

Oamenii îndumnezeiții transmit în scris sau oral experiența lor fiilor lor duhovnicești, ca să îi conducă pe aceștia la trăirea aceleiași experiențe.

Acesta este nucleul Sfintei Tradiții Ortodoxe.

„Esența Sfintei Tradiții este transmiterea acestei experiențe.”

 

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/02/blog-post_494.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Schimbarea veșmintelor Sfântului Ioan Maximovici, arhiepiscop de San Francisco

Acest eveniment a avut loc într-o noapte, cu ușile închise, într-o atmosferă de liniște și de sfințenie, prezenți fiind numai membri clerului, conduși de ÎPS Kirill de San Francisco, în anul 2012, în luna octombrie

Să avem parte de binecuvântarea

Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni!

Redacția

Un citat despre ce anume este Sfânta noastră Ortodoxie

Ortodoxia nu este o bibliotecă, ale cărei cărți poți să le studiezi, ci este mod de viață, pe care ești chemat să îl trăiești.” (suntem chemați cu toții, oricine am fi) (Sfântul Justin Popovici)

Să nu uităm că Hristos ne iubește nespus. Pe fiecare dintre noi… Fără încetare și din toată inima…

O întâmplare din viața lui Lev Tolstoi, care însă nu a adus roadele dorite în sufletul lui…

În cartea lui, Copilăria, marele scriitor rus Lev Tolstoi descrie o întâmplare din anii copilăriei lui, care i-a rămas adânc întipărită în suflet.

În casa părinților lui era găzduit adesea un om foarte necăjit, care văzuse puține zile bune (albe) în viața lui. Cu ocazia unei astfel de vizite, Lev Tolstoi împreună cu frații lui mici, îl urmăreau pe ascuns pe bătrân cum se ruga în camera ce i se oferise drept găzduire. Tolstoi descrie pecetea de neșters pe care această experiență a lăsat-o asupra lui:

„Împreunându-și mâine pe piept, la rugăciune, Grișa a stat mai întâi în picioare, tăcut, cu capul plecat, în fața icoanelor. Apoi a căzut în genunchi și a început să se roage. Mai întâi a spus rar și încet rugăciunile pe care le știa pe de rost; apoi le-a repetat cu voce mai tare. Apoi a început să se roage cu propriile lui cuvinte. S-a rugat pentru toți binefăcătorii lui (așa îi numea – binefăcători – pe cei care îl găzduiau), iar printre aceștia s-a rugat și pentru mama noastră și pentru noi.

Apoi s-a rugat pentru sine, cerându-I lui Dumnezeu să îi ierte păcatele săvârșite și apoi a continuat să repete: Dumnezeul meu, iartă-i pe vrăjmașii mei.

Apoi a continuat să repete de multe ori: Doamne, miluiește-mă; însă de fiecare dată o spunea cu putere și cu căldură tot mai mare.

Apoi a spus: Doamne, iartă-mă și învață-mă cum să trăiesc. Și a spus aceasta cu atâta simplitate și credință, ca și cum ar fi așteptat un răspuns direct și imediat la cererea lui. Apoi singurul lucru pe care l-am putut auzi au fost suspine de durere și de umilință. După puțin timp s-a ridicat din genunchi, și-a împreunat mâinile la rugăciune și a rămas tăcut…

Și deodată a spus cu voce tare: Doamne, facă-Se voia Ta! Și căzând cu fața la pământ a început din nou să plângă, precum un copil…”

Și Tolstoi continuă:

„Multe amintiri din trecut și-au pierdut importanța pentru mine; chiar și Grișa pelerinul și-a încheiat de multă vreme ultima lui călătorie pământească. Însă impresia pe care mi-a lăsat-o acea rugăciune de seară a lui nu se va dezrădăcina niciodată din inima mea!

O, Grișa, creștinule adevărat! Credința ta era atât de puternică încât simțeai pe viu prezența lui Dumnezeu. Iubirea ta față de Dumnezeu era atât de mare încât cuvintele curgeau de la sine de pe buzele tale, fără să le măsori și să le potrivești cu rațiunea ta. Și ce doxologie minunată ai săvârșit, ca să slăvești măreția lui Dumnezeu – negăsind cuvinte în durerea ta – ai căzut plângând cu fața la pământ și ai strigat: Doamne, fie voia Ta!

Suntem recunoscători marelui scriitor Lev Tolstoi pentru „înregistrarea audio” (descriptivă) a acestei cutremurătoare rugăciuni a bătrânului pelerin. Și este păcat ca acest scriitor tragic, întemnițat în egoismul lui luciferic, nu a avut grijă să pună în valoare așa cum trebuie lecția rugăciunii, pe care a primit-o de la țăranul cel neștiutor de carte.

Cel puțin Tolstoi a făcut constatarea foarte corectă că acele cuvinte: Doamne, facă-Se voia Ta sunt cea mai înaltă doxologie a lui Dumnezeu.

(din lucrarea Arhimandritului Ioan Kostov,

Rugăciunea cu metanierul – transmițătorul fără fir,

Atena, 2012)

 

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/02/blog-post_467.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Nene, ce faci acolo? Despre paraclisierul Manole…

Domnul Manole era un om liniștit, bun și puțin cam naiv. De 14 ani era paraclisier la biserica Sfinților Arhangheli.

Înainte a locuit în altă eparhie și a fost și acolo paraclisier la o biserică, așa spunea el. Nu că i-ar fi păsat cuiva de aceasta…

Preotul paroh care l-a primit ca paraclisier era părintele Teodosie, un om bun și sincer.

Într-o duminică, paraclisierul a pornit dis de dimineață spre biserică. Urma să vină la slujbă ca invitați preoți din altă Mitropolie. Episcopul îi ceruse părintelui Teodosie să îi primească în parohia lui și să slujească împreună cu aceștia.

Bunul paraclisier a ajuns la biserică înainte de a se lumina de ziuă (în Grecia slujba începe la ora 7 dimineață, oricum – n.trad.). Afară era un frig pătrunzător. Când a vrut să deschidă ușa bisericii cu cheia, a văzut puțin mai încolo în întuneric ceva care se mișca.

S-a apropiat de el un băiat cam de statura lui. Era chircit de foame și învinețit de frig. Purta doar lenjeria de corp! Domnul știe ce pățise sau de unde scăpase…

La început domnul Manole s-a speriat, apoi a rămas uluit.

– Fiule, ce s-a întâmplat? De ce ești dezbrăcat, fără haine?

– Lasă-mă, nene… Ai să îmi dau ceva cu care să mă îmbrac?

– Fiule, unde să găsesc eu haine acum?… Stai, stai așa. Hai înăuntru.

Au intrat în pronaos. Fără să mai spună ceva, domnul Manole își scoase paltonul, puloverul, cămașa, pantalonii și i le dădu. Tânărul a rămas uimit.

– Nene, ce faci acolo?

– Nu îți fă griji… Eu port rasa (paraclisierii au o rasă, ca și călugării – n.trad.) peste haine și este lungă, până la pământ, nu o să se vadă că nu am haine… Oricum, nu este problema ta… Nu rămâi și tu? Poți să te încălzești aici înăuntru…

Tânărul deja se întoarse cu spatele și coborî scările, purtând hainele străine primite.

A început la ora stabilită slujba utreniei. Apoi Sfânta Liturghie. Părintele Teodosie și ceilalți trei preoți slujeau, îmbrăcați în veșminte, stând în jurul Sfintei Mese. La un moment dat, aproape de ecfonisul Să luăm aminte. Sfintele Sfinților, părintele și-a ridicat privirea și l-a văzut într-un colț al altarului pe domnul Manole, care era foarte atent și concentrat, ca întotdeauna, să apuce să facă tot ceea ce era de făcut.

Măi, să fie…, și-a spus în sine preotul cel binevoitor, astăzi și-a găsit și amărâtul ăsta să facă pe deșteptul. Astăzi, când avem oaspeți… În loc să își pună rasa lui cea neagră obișnuită, s-a dus și și-a pus haina asta albă? Astăzi și-a găsit? Probabil că îl vor vedea oaspeții și pot să am apoi necazuri din cauza acestor apucături ciudate… Vrei să ajungă la urechile episcopului vorba că la biserica Sfinților Arhangheli s-au împopoțonat cu veșminte pestrițe…

Până la sfârșitul slujbei părintele Teodosie nu a putut să se liniștească. Măi, de ce ispită am avut parte în zi de duminică… Și de acolo de unde nu ne așteptam…

A predicat unul dintre preoții invitați. Au împărtășit poporul. Au făcut otpustul.

Părintele Teodosie nu mai putea suporta. De fiecare dată când îl vedea pe domnul Manole că trecea prin fața preoților străini simțea că îl sfâșie ceva înlăuntru…

Preoții și-au dezbrăcat veșmintele liturgice, s-au pregătit de plecare.

– Părinților, vreți să coborâți la subsol? (de obicei acolo are parohia o sală de primire, unde se fac și agapele – n.trad.) Avem cafea și gustări. Ne-am bucura să rămâneți puțin… Uite, domnul Manole, și a vrut să îl strige pe paraclisier, sau mai bine nu, a murmurat el printre dinți, mai bine, Antonie, Antonie, l-a strigat el pe protopsalt, ia-i pe părinți și condu-i jos în sala de primire și vin și eu de îndată ce termin aici. Părinților, consum Sfintele Taine, aranjez puțin aici și vin și eu…

Preoții au plecat. Părintele Teodosie a rămas singur în altar. Și iată-l și pe domnul Manole, grăbit și cu brațele pline de diverse lucruri.

– Măi Manole, hai aici… Amărâtule, ce ai pățit și te-ai împodobit astăzi în felul acesta?

– Cum? a zis Manole, privindu-l cu niște ochi așa cum face cel ce este cu totul inocent.

– Omule, unde ai fost și ai găsit rasa aceasta? Vrei să ne faci de rușine?

– Părinte, sfinția voastră mi-ați dat-o… Este desigur cam murdară… însă este de la ceara de lumânări, să nu credeți că se curăță ușor…

– Eu ți-am dat rasa asta? Omule, când ți-am dat-o eu?

– Părinte, atunci când am venit aici pentru prima dată, în urmă cu 14 ani… Dar ce ați pățit astăzi?

Părintele Teodosie s-a enervat.

– Măi, omule, o să mă faci să o iau razna? Nu îți vorbesc despre rasa ta cea neagră… Despre asta îți vorbesc… și cu mânie apucă și smulse rasa domnului Manole.

Ca niște solzi i-a căzut de pe ochi o albeață strălucitoare și a văzut că ține în mâini o rasă veche neagră, tocită de atâta folosință și murdară pe alocuri de ceară. Și așa cum a ridicat rasa a văzut picioarele goale ale lui Manole, ca și cum ar fi purtat pe dedesubt niște pantaloni scurți.

– Măi, Manole, ce s-a întâmplat? l-a întrebat cu voce întretăiată, ca și cum l-ar fi apucat amețeala.

Paraclisierul cel nevinovat i-a povestit totul cu simplitate.

Părintele Teodosie a rămas mut de uimire… A simțit înlăuntrul său ceva ca un fel de umilință, care cu toate acestea îl făcea să se liniștească…

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/02/blog-post_204.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu