Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Un gând bun pentru oamenii buni (adică pentru toți)

Pe zi ce trece va fi tot mai dificil, căci înrăirea va cuprinde pe tot mai mulți…

Acolo scrie așa:

Vei fi ispitit să te întrebi dacă mai are rost să continui a merge pe o Cale pe care nimeni nu mai vrea să meargă; vei simți că te sufocă gândul de a părăsi ceea ce poate abia ai început, de a te lepăda de Domnul chiar înainte de a-L fi cunoscut. Dar tu să nu te simți singur niciodată, nici măcar o clipă să nu crezi că în fața ispitelor ce inevitabil se vor ridica împotrivă, tu ești singur.

Un singur lucru poate să-l facă omul absolut singur: să păcătuiască. Orice altceva are împreună lucrător pe Iisus Hristos, până și ezitarea noastră, incertitudinea noastră în fața unei Dragoste ce îmbrățișează totul. Dumnezeu nu ispitește, ci doar invită; știe că Se lovește des de nepăsare sau de un refuz dur, dar totuși invită. Învață să accepți, învață să ai răbdare, învață să cauți lumina în întunericul acestei lumi. Pe zi ce trece va fi tot mai dificil, căci înrăirea va cuprinde pe tot mai mulți; nu mai avem nici măcar înțelepciunea bătrânilor sau puritatea îngerească a copiilor.

Mulți sfinți din vremurile trecute ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască, ca să rabde ispitele ce le suferim noi! Dar dacă tu ai fost adus pe lume exact în acest timp, înseamnă că poți răbda tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Vezi bine că puținii sfinți ce-i mai avem sunt chemați în ceruri de Dumnezeu; rămânem tot mai singuri, tot mai predispuși păcatului. Dar atâta timp cât ne mai putem ruga, cât încă mai avem Liturghie, cât încă mai putem iubi și ierta, cât încă mai putem fi bogați în fericire și liniște sufletească – în tot acest timp nu are rost să fim triști, să ne pierdem fărâma de credință pe care o mai avem. Dumnezeu nu își uită prietenii Săi, nu își uită slugile Sale.

(Din Monahul Neofit, Rugăciuni către tineri,

Editura Credința strămoșească,

2005, p. 240-241)

Părintele Ieronim Cozma drept învață cuvântul adevărului


Pe final, la minutul 17.23 vorbește despre ”spovedania prin telefon.” Concluzia părintelui Ieronim transmisă unui penitent care are impresia că s-a ”spovedit” așa: ”tu ești bolnav la cap și părintele acela.”

O lecție MINUNATĂ de duhovnicie! Mulțumim, părinte Ieronim!

Dumnezeu ca Foc și Lumină. Să ia aminte, spre pocăință, hulitorii lui Hristos!

Resping hulele adresate la adresa lui Dumnezeu de către cei de pe site-ul astradrom. Ca mădular al Bisericii străbune, cu toate că sunt prigonit de conducătorii ei vremelnici căzuți în panerezia ecumenismului, eu nu cred că Tainele din B.O.R. nu ar fi valide. Ele sunt valide, însă sunt spre osânda celor care nu le primesc cu dreaptă credință, adică ecumeniștii și filo-ecumeniștii. Ele îi ard și îi mistuie, nu îi sfințesc și nu îi luminează pe aceștia prin har. Este logic: dacă nu ar fi valide, nici am putea vorbi de vreo osândă sau vrednicie. Validă nu este credința lor ecumenistă. Nu există Hristos întinat.

Așa a vrut Dumnezeu, ca acum câteva ore să apară acest studiu concis și clar de mai jos, care arată că harul lui Dumnezeu nu numai că sfințește și luminează pe cei drept-credincioși, ci îi și arde pe păcătoși (dintre care ereticii sunt cei mai răi).

La fel este și cu împărtășirea mirenilor în lipsa preotului – după ”pastorația” eretică a ieromonahului Macarie Banu – nu le va fi spre mântuire, ci spre osândă, de aceea îi îndemn iarăși să returneze Împărtășania la ”cutie” și să revină la modul îndătinat de împărtășire în Ortodoxie: din Potir, întru cuget ortodox și mărturisind dreapta credință.

Aici este varianta pdf a articolului, iar mai jos textul integral în word, pentru cei doritori:

Dumnezeu ca foc si lumina

Dumnezeu ca foc și ca lumină

Învățătura ortodoxă despre rai și despre iad

Argumentare scripturistică a distincției harului dumnezeiesc în Foc și Lumină

 

Unii în Occident cred într-un dumnezeu sadic, răzbunător, care îi chinuie pe oameni veșnic prin iad. Însă creștinii din Orient (ortodocșii) întotdeauna au cunoscut sensul referirilor din Sfânta Scriptură la iad și la rai. Niciodată ei nu au crezut într-un dumnezeu sadic. Și, într-adevăr, Sfinții Părinți ne spun că Dumnezeu este și Rai și Iad, în funcție de starea de dreptate a fiecăruia. Pentru că Dumnezeu îi iubește și îi îmbrățișează pe toți. Însă nu toți Îi vor trăi prezența ca lumină. Unii nu vor suporta iubirea Lui și se vor chinui, pentru că au învățat numai să urască.

Atunci când vorbim despre Dumnezeu ca lumină și ca foc în același timp, adesea ne întreabă cei care aparțin religiilor protestante: Unde ați găsit menționat lucrul acesta în Sfânta Scriptură? Și, cu toate că văd că într-adevăr nu este posibil ca Dumnezeu să fie Cineva care îi chinuie pe oameni veșnic, pe de altă parte aceștia cer texte scripturistice pentru a se convinge.

Desigur, noi ca și creștini nu considerăm ca ceea ce credem să se afle neapărat în Sfânta Scriptură (unele elemente de credință pot proveni numai din Tradiția patristică – n.trad.). Însă, de dragul lor (al celor din Apus), le vom arăta pe ce se bazează acestea și cu texte din Sfânta Scriptură. Astfel, nu numai că vor putea părăsi fără teamă părerea occidentală blasfemiatoare despre un dumnezeu sadic și răzbunător, ci vor vedea și că cele spuse de Biserica Ortodoxă a lui Hristos sunt întotdeauna adevărate.
Să începem cu un citat din cartea profetului Isaia:

Isaia 33, 14-16: ”Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe cei fără de lege frica îi va cuprinde: Care din noi poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci? Omul cel drept în calea sa … acela va locui pe înălţimi…”

Fiți atenți cine va locui în focul veșnic! Nu numai cei nedrepți, ci și drepții! Vedeți că este același loc? Iar locul de care se tem păcătoșii este considerat de către drepți înălțime, loc de cinste.

Și ce este focul mistuitor? Ne spune textul din Epistola către Evrei 12, 29: ”căci Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor.” Același Dumnezeu care pentru unii este foc, pentru alții este lumină.

Iar profetul Isaia scrie și el despre aceasta, în capitolul 60, 17-20: ”În loc de aramă îţi voi aduce aur, în loc de fier, argint, în loc de lemn, aramă şi în loc de pietre, fier. Şi voi pune judecător al tău pacea şi stăpânitor peste tine dreptatea… Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta… căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică …” Iar cuvântul slavă înseamnă strălucire.

Precum se vede din textul din Epistola I către Corinteni 15, 41: ”Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” Însă în textul profetului lui Isaia pe care l-am menționat înainte scrie ceva despre cele materiale. Observăm că Dumnezeu spune că va înlocui materialele inferioare și neînsemnate cu altele, mai valoroase, mai strălucitoare și rezistente la foc.

Ce vrea să spună? Să vedem cum este exprimat mai clar lucrul acesta tot de către Sfântul Apostol Pavel, în textul din Epistola I către Corinteni 3, 12-15: ”Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.”

Este important că aici sunt comparate faptele fiecăruia cu diferite materiale. Faptele bune sunt asemănate cu materiale rezistente la foc și valoroase, care nu ard. Dimpotrivă, faptele rele sunt asemănate cu materiale care ard. Deci, atunci focul harului lui Dumnezeu va arde faptele care nu au avut valoare și cel care le-a săvârșit va avea de pierdut, pentru că nu va avea de arătat Domnului nimic valoros. Este însă important că, fie cu fapte bune, fie cu fapte rele, toți, buni și răi, vor trece prin unul și același foc verificator (desigur acesta nu are absolut nici o legătură cu erezia apuseană despre purgatoriu – n.trad.).

În cartea profetului Zaharia, capitolul 13, 9 se menționează faptul că prin foc se curăță metalul prețios. În acest caz focul nu mistuie, ci curăță și luminează. Pentru că atunci când îl pui în foc, metalul devine și el lumină și strălucește sau luminează ca și focul. Însă lemnul se înnegrește și se mistuie: ”Iar pe aceasta a treia o voi pune în foc; îi voi curăţi ca pe argint şi îi voi încerca cum se încearcă aurul…”

La fel și în textul de mai jos, se arată că drepții și păcătoșii vor trece prin aceeași flacără, însă în timp ce necredincioșii vor simți flacăra, drepții vor simți odihnă prin același foc al feței Domnului și al slavei puterii Lui (pentru că doxa-slavă înseamnă strălucire): ”Iar vouă celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale în văpaie de foc, osândind pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus. Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui.” (II Tesaloniceni 1, 7-9)

În Apocalipsă citim despre Râul harului lui Dumnezeu care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și constituie odihna apei vieții pentru cei drepți: ”Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum este cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsă 22, 1-2)

Însă același râu este descris de către profetul Daniil ca fiind foc: ”tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el”. (Daniil 7, 9-10)
Într-adevăr, aici este descrisă diferența percepției harului lui Dumnezeu de către drepți, în prima descriere (din Apocalipsă), și de către cei nedrepți sau păcătoși în cea de-a doua (a profetului Daniel).

Iar potrivit psalmistului, focul Domnului este împărțit de către El în energie arzătoare și luminătoare, în funcție de faptele celui încercat prin acest foc: ”Glasul Domnului, cel ce varsă para focului.” (Psalmul 28, 7)

Așadar, în mâinile noastre stă dacă vom trăi în ziua aceea harul lui Dumnezeu, ca foc sau ca lumină. Alegerea este a noastră.

 

Sursa: http://trelogiannis.blogspot.ro/2017/05/blog-post_62.html

Traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

”Evlavia în Ortodoxie nu se exprimă prin prisma lui Cain” – de arhimandrit Paisios Papadopoulos

(Arhimandritul Paisie slujește în Mitropolia de Florina și este un ieromonah antiecumenist, prigonit de mai-marii lui, ecumeniști pro-Creta)

Motto: ”nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernămînt, păcat este?” (Facere 4, 7)

Punerea în practică a ceea ce înţelegem prin Ortodoxie este întâlnită pentru prima dată în Vechiul Testament şi anume în jertfa lui Abel, nu cea a lui Cain. Ce înseamnă Ortodoxia? Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα), deci, cuget bun – în speţă, cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.

Iar Dumnezeu spune clar: ”nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernământ, păcat este?” (Facere 4, 7) Abel a fost de părere să aleagă cu atenţie ceea ce urma a oferi ca jertfă Domnului. De aceea şi Dumnezeu a fost mulţumit de ofranda lui. Nu s-a întâmplat acelaşi lucru, însă, cu ofranda lui Cain, cu toate că a acestuia fusese, iniţial, ideea de a aduce jertfă.

Din moment ce, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu cere de la omul căzut [din Paradis], să discearnă, aşteptând de la credincios ofrande alese, iar aceasta încă înainte ca Harul să fi lucrat cu mântuitoarea sa Iconomie, este cu putinţă ca în vremea Noului Testament, când comuniunea noastră cu Domnul trece la un nivel superior, să accepte Dumnezeu în Biserică ofranda Sfintei Anaforale liturgice întinată de crezul ereticilor? Nu trebuie defel să îngăduim a se întâmpla aşa ceva!

Şi totuşi Ierarhia Bisericii grecești este, în marea ei majoritate, într-un cuget cu Cain în ceea ce priveşte Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, în aşa fel încât nu numai că nu discerne, nefăcând, deci, diferenţa dintre teologia ortodoxă şi panerezie, dar şi acceptă ca fiind corecte deciziile „sinodului Kolimbăresc”. Iar cea mai mare tragedie este faptul că în comunicatul cu titlul „Către POPOR”, dat de curând publicităţii, încearcă să muşamalizeze cele întâmplate la Kolimbari, în aşa fel încât în loc să informeze POPORUL, mai degrabă îl dezinformează! Şi apoi Arhiereii ne cer să le mai dăm şi ascultare!

Ce spune însă Sfântul Nectarie: „comuniunea cu acesta [cu cel de rea-credinţă şi eretic] întinează credinţa şi [cel ce se găseşte în comuniune cu ereticul] îşi asumă responsabilitatea pentru consecinţele care rezultă din aşa ceva. Aşadar, exteriorizarea necomuniunii previne alterarea sinelui” („Despre relaţiile cu ereticii”).
Iar Sfântul Vasile cel Mare scria: ”Iar dacă la cei care au greșit în cele morale, vătămarea este așa de mare, ce trebuie să spunem despre cei ce învață greșit despre Dumnezeu, a căror rea-credință dacă nu se va vindeca, aceasta îi va preda pe aceștia și unor patimi de necinste?”
Aşadar, dacă încă de pe vremea Vechiului Testament nu era permis nici măcar să se rostească numele lui Dumnezeu în deşert și să nu se ofere jertfă Domnului în mod neglijent, cum va permite Domnul ca în Biserica lui Hristos, în epoca Harului Dumnezeiesc, în care s-a revelat Adevărul, să oferim Sfânta Liturghie noi fiind adepţi ai înşelării?

Dacă nu toţi arhiereii oferă jertfă plăcută lui Dumnezeu, noi, turma raţională a lui Hristos, cunoscându-l pe Păstorul cel bun, îi vom părăsi pe păstorii cei răi şi auzind vocea lui Hristos Îl vom urma chiar de-ar fi să se năpustească asupra noastră toate forţele întunericului din epoca de renegare a lui Hristos prin care trecem. Din nefericire Biserica, în rolul acesteia de for administrativ instituţionalizat, nu a dorit să păstreze şi moştenirea sa duhovnicească, pentru a ţine dreapta slăvire – Ortodoxia -, adică să se adreseze în mod acceptabil lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiu, întru Duh Sfânt.
Responsabili pentru această atitudine inadecvată sunt:

A. ECUMENIŞTII

Este vorba despre acei păstori bisericeşti, în primul rând episcopii, dar în special patriarhii, arhiepiscopii, iar din rândurile teologilor de mir, în special profesorii universitari, din fericire nu toţi, totuşi cei mai mulţi dintre aceştia, care l-au urmat pe [Patriarhul] Constantinopolului, cel ce conduce hora Panereziei, unde se antrenează reciproc întru Ecumenism, din narcisism şi corupţie. Despre aceştia s-au scris şi se scriu multe pe internet, deci în direcţia aceasta nu avem prea multe de adăugat şi nici nu va ieşi ceva folositor prin cultivarea polemicii. Cei care sunt cu adevărat interesaţi a se informeze, pot căuta şi vor găsi referinţe.

B. CEI ÎN COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII

Mă refer la acei păstori – episcopi, preoți şi „teologi” care, deşi îşi dau seama că lucrurile nu merg bine, neavând îndrăzneala să-şi exprime dezacordul şi să se opună panereziei, fiind şi interdependenţi unii de alții, au devenit şi aceştia, până la urmă, datorită lucrărilor lor, eretici. Şi asta pentru că prin colaborarea cu ei, nu numai că nu informează turma, ceea ce este datoria lor în faţa lui Dumnezeu, din moment ce au dorit să devină păstori, dar îi mai şi acoperă pe ecumenişti atunci când protestează credincioşii, deşi aceştia lucrează de ani de zile, în mod cinic, fără a întâlni nici măcar o rezistenţă semnificativă, ca să nu mai vorbim de vreo tactică de luptă consecventă. De strategie, nici vorbă, căci „strategii” [generalii] au dat bir cu fugiţii!

Una peste alta, marginile temporale şi spaţiale de mişcare pe care aceştia le lasă la îndemâna ereticilor contemporani, le alterează şi propriul crez, din moment ce suportă ca glasul conştiinţei să devină din ce în ce mai estompat, aducând astfel prejudicii Ortodoxiei: mai întâi prin tăcere şi inerţie, în continuare prin a găsi scuze ecumeniştilor şi, în final, fiind slăbiţi şi lipsiţi de Harul lui Dumnezeu, trădând Biserica lui Hristos şi identificându-se cu ecumeniştii. Deoarece, pe când păcatul este considerat ca fiind o ofensă, a găsi scuze păcatului reprezintă ofensa la pătrat!

Aceşti păstori, deci, aduc prejudicii turmei Ortodoxe în aceeaşi măsură ca ecumeniştii, deoarece, prin a nu informa clerul şi poporul despre ceea ce se întâmplă cu-adevărat, privitor la erezia ecumenismului – în momentul în care aceasta a fost infiltrată în mod oficial, sinodal, în sânul Bisericii – şi neluând atitudine, ca nişte nesimţitori – din punct de vedere duhovnicesc – ce se află, considerând, pe motive de comfort propriu, că „totul merge bine”, permit membrelor putrede să infecteze şi pe cele sănătoase.

Din cauza acestora pliroma ortodoxiei este dezinformată în aşa grad încât dacă cineva îndrăzneşte să ia atitudine, este caracterizat ca fiind cel puţin fanatic. Am citit de curând în astfel de texte date publicităţii, că cei ce protestează sunt caracterizaţi ca fiind „necurăţenii” umane!

Aceşti aşa-zişi „Kolimbarişti”, nu purced la încetarea comuniunii prin întreruperea pomenirii, deoarece consideră respectiva luare de atitudine ca fiind o rătăcire, cu toate că această modalitate de rezistenţă ne-a fost lăsată de Sfinţii Părinţi. De la cei în comuniune cu ecumeniştii vei auzi lucrurile cele mai de neimaginat, iar prin confuzia pe care o sădesc prin faptele lor, sunt, în final, ei cei care îi debusolează pe credincioşi, pentru că nu le spun lucrurilor pe nume. Ei vorbesc despre ascultare de Biserică, despre luptă din interiorul, ci nu din afara Bisericii, despre unde va fi condusă turma fără episcopi (dar o turmă numeroasă şi dinamică, i-ar încuraja şi pe episcopi să iasă în faţă!), şi tot aşa, până când „castrează” îndrăzneala credincioşilor, acesta fiind şi motivul pentru care nu dau roade întru mărturia de credinţă!

C. CEI ÎN INDIRECTĂ COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII

Referitor la cei care nu sunt de-acord cu ecumenismul dar nici nu au intrat în lupta mărturisitoare, păstrând comuniunea cu ecumeniştii şi pomenindu-i pe aceştia, consider că aduc cele mai multe prejudicii pentru că nu ajută la limpezirea înceţoşatei situaţii, în aşa fel încât să vadă turma la ce nivel s-a ajuns şi să poată confrunta întru trezvie Panerezia, nepermiţând astfel luarea de atitudine şi intrarea în luptă.

Pe cînd ecumeniştii sunt născătorii panereziei, segmentul acesta, al, aşa-numiţilor anti-ecumenişti, zişi şi „αχρικαιρίτες” (cei care aşteaptă până în pânzele albe), îşi asumă rolul de doici care alăptează panerezia şi o întăresc. În ce fel? Având de partea lor „nume mari”, de prestigiu (bătrâni, duhovnici, profesori), neavând însă flacăra credinţei, din moment ce acţionează în mod antropocentrist, ci nu întru Duhul Sfânt, mai degrabă sting focul [luptei], ca pompierii.

Deoarece având Avva (Bătrânul) prestigiu, dar neluând o poziţie clară, se declanşează o criză în conştiinţa celor care-l cunosc, pentru că aceştia intră în dilemă din moment ce şi „bunul” duhovnic tace. Când cineva are un aşa fel de duhovnic sau Gheron nu-i este uşor să intre în luptă deoarece este, într-adevăr, legat şi ar trebui să fie foarte viteaz ca să rupă legăturile şi să se alieze cu Hristos, ci NU cu duhovnicul sau Avva sau profesorul „cutare”.

În fine, duhovnicii aceştia vin să unească sufletele cu Hristos sau cu sinele lor? Te conduc spre Mire sau se erijează ei înşişi în „miri”? De mulţi ani încoace tot auzim şi citim despre ecumenism dar, într-un mod ciudat, cei care scriau despre această erezie a vremurilor de pe urmă, nu se arată dispuşi – cu mici excepţii – să ia o atitudine fermă pentru a şi împiedica, cu hotărâre, răspândirea panereziei. Conferinţe, articole, afişări pe internet, întruniri, la obiect, însă, nimic concret, din moment ce continuă a pomeni episcopi care rămân în comuniune cu ereticul Patriarh al Constantinopolului şi cu cei de un gând cu el.

Pe deasupra, îi mai şi înfierează ca rătăciţi pe acei clerici care au procedat la întreruperea comuniunii cu ecumeniştii. Amintesc aici de cazul unei anumite Egumene care se duce în Australia unde propovăduieşte la discuţii că întreruperea pomenirii este o rătăcire şi că aşa procedau precedentul Mitropolit de Florina, ÎPS Augustin şi teologul Nikolaos Sotiropoulos, cel demn de aducere aminte, creând prin asta o nemaiîntâlnită confuzie. Cum putem califica aşa ceva?

Greşeala este că în loc de a ne bizui, în această luptă, pe Hristos, ne rezemăm şchioapa credinţă de oameni-cârje. Astfel, ne tot uităm la ce va face profesorul „cutare”, sau „cutare” Gheron, neglijând faptul că fiecare este dependent de o conjunctură specifică, iar, ca om ce se află, nu este o autoritate. În loc, deci, să ne uităm la exemplele sfinţilor, care şi-au terminat drumul într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi să ţinem asta drept canon, noi căutăm pe traseele celei mai antihristice epoci, uitând de prezenţa Globalizării şi a Noii Ordini Mondiale, oameni cărora nu le-a fost încă evaluat drumul în viaţă.

Este oare posibil ca cineva să poată da lupta cu aceeaşi intensitate, indiferent de vârstă sau de etapă a vieţii? Cel căsătorit are aceleaşi caracteristici cu cel necăsătorit? Conjuncturile create nu sunt cu totul speciale, în aşa fel încât să ne gândim că nu este obligatoriu să ne spună Gheron „cutare” să ne aruncăm în luptă, din moment ce vedem şi singuri că au intrat lupii la oi? Este asta viziune de om duhovnicesc? În loc să-i „spargem capul” ereziei încă din faşă, să fie „ca un pui izbit de piatra” mărturisirii, noi stăm şi căutăm nu ştiu ce nume şi Gheroni; nu ne este ruşine?

Ne vor judeca strămoşii! Ce fel lupte au dus ei? Vede şi aude cineva blasfemie? Trebuie să ia poziţie! Trebuie să iasă în faţă cu credinţă, să vorbească şi să acţioneze! Cât de simplu, dar şi cu câtă putere şi hotărâre spunea aceasta eroicul general Makrigianis: „Am auzit de la oameni onorabili căci cateheza străinilor împotriva religiei noastre progresează. Atunci mi-au scânteiat ochii. Mă duc la Koletis şi-i zic: Nu ne mai laşi deloc să trăim în pace, în ţara noastră însângerată, cu religia noastră, ci ne calci şi ne dezbini. Cunoaştem acţiunile spionilor dintre străini ce lucrează împotriva religiei noastre, [dar] religia noi n-o schimbăm şi nici n-o vindem. O să te nenorocească lucrările tale şi ale celor de-o seamă cu tine, că lăsaţi şi pe străini să lucreze într-ale religiei noastre. Îmi zice: Guvernul trebuie să ia măsuri în ceea ce te priveşte. I-am zis: să vă vedeţi de treabă, tu şi guvernul tău! M-am ridicat şi-am plecat. Atunci a trimis soldaţi, noaptea, de-mi dădeau târcoale casei. Veneau tot timpul oamenii să-mi zică să mă feresc, căci mă vor omorî, căci am mulţi duşmani. Le zic: dacă mi-i i-am făcut duşmani, nu-mi pare rău, căci n-am făcut nimănui rău spre a-mi apăra interesul. Când, însă, nu-mi lasă-n pace ţara şi religia, voi vorbi, voi acţiona şi n-au decât să-mi facă ce vor vrea.”

Clericii, astăzi, în loc a intra în luptă, vedem că o iau la fugă. Mirenii sunt îngrijoraţi, se roagă, mărturisesc credinţa, iar „conducătorii” spirituali sunt ca nedumeriţi! De ce? Pentru că dacă funcţionezi în baza logicii seci este ca şi când ai tăia capul credinţei, neacţionînd duhovniceşte, ci în mod antropocentrist.

Tot vorbim despre umanismul european, despre Varlaam de Kalavra, fără să ne fi lecuit însă de bolile europene pe care le contracasem. Şi vin credincioşi simpli şi ne-ntreabă: este necesar să se organizeze un congres pentru a întrerupe oarecine comuniunea bisericească cu cei ce-au intrat în rândurile ereticilor?

Este necesar să fim mulţi la număr pentru a avea „spate”? Şi-i văd pe mireni care discută cu noi ca şi când ar fi teologi, vorbindu-ne cu o înţelepciune pe care nu o întâlneşti la episcopi. Şi-i admir pe cei care străbat drumul preţ de trei ore pentru a participa la Liturghie unde nu sunt pomeniţi cei ce acceptă pseudo-sinodul de la Kolimbari şi îmi vine-n minte cuvântul Scripturii: ”Atunci vor fi cei din urmă primii și cei dintâi ultimii, căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Marcu 20, 16).

Toţi cei care afirmau că vor proceda la întreruperea pomenirii celor în comuniune cu ereticii, dar nu au făcut-o, au pierdut deja următoarele:

a. Momentum, cu alte cuvinte conjunctura temporală optimă pentru atingerea a ceea ce este prin excelenţă ţelul întreruperii pomenirii: episcopii ar fi fost nevoiţi să ia o atitudine corectă în plenul Sinodului Ierarhilor [vezi: Sinodul Permanent al Bisericii Elene, Decembrie 2016 – n.tr.], dacă comuniunea ar fi fost întreruptă pre-sinodal.

b. Unitatea, pentru că s-a produs, până la urmă o dezbinare, din moment ce nu toţi au fost dispuşi să se supună nevoinţelor, încercărilor şi prigoanelor implicite.

c. Stabilitatea, pentru că aşteptându-se la întărire din partea factorului uman, negăsind-o s-au descurajat.

d. Credibilitatea, din moment ce, în practică, anunţurile nu au fost urmate de fapte.

e. Puritatea, din moment ce se întinează prin comuniunea cu erezia prin pomenirea episcopilor.

f. Ocazia de a se face pasul întru întărire, deoarece pe măsură ce trece timpul, creşte nu numai probabilitatea să nu procedeze, până la urmă, la întreruperea pomenirii, dar să şi înceapă a-şi găsi scuze, dacă nu chiar să înceapă a înfiera pe puţinii care au avut curajul să o facă.

g. Combatanţii, pe care i-au lăsat singuri; în consecinţă, mulţi dintre aceştia, găsindu-se sub papucul egumenilor în Sfântul Munte, cei patronaţi de Patriarhul Constantinopolului, s-au retras.

Vrând-nevrînd, situaţia în Biserică a evoluat în direcţia formării a trei grupări distincte, care corespund celor de pe vremea Arianismului:

1. Pe cei prin excelenţă eretici ecumenişti îi compar cu arienii extremiști eretici neruşinaţi;
2. Pe cei aflaţi în comuniune cu ereticii îi compar cu semiarienii, care erau şi aceştia eretici confuzi;
3. Pe cei care au întrerupt comuniunea cu ecumeniştii îi compar cu Ortodocşii şi aveau o atitudine foarte clară.

Pe de altă parte, cei puţini, care – Har Domnului – am întrerupt comuniunea după pseudo-sinodul de la Kolimbari, au reuşit următoarele:

1. Să ţinem tema în actualitate prin aceea că din pricina noastră s-au scris multe articole antieretice, dar şi câteva de rea-credinţă, fără suport teologic, în aşa fel încât:
a. S-a realizat o campanie intensă şi importantă de informare suplimentară;
b. Să cadă măştile spre a fi revelate adevăratele feţe ale unora;
c. Să câştigăm timpul necesar pregătitor în numele celor ce nu-şi dădeau, încă, seama în ce direcţie evoluează situaţia;

2. Să încurajăm pe acei mulţi credincioşi care au fost foarte scandalizaţi şi disperaţi de inerţia aşa-zişilor anti-ecumenişti. Încă de mult timp poporul credincios urmăreşte cu mare nelinişte evoluţia situaţiei din sânul Bisericii, tot sperând să vadă cel puţin câţiva episcopi, clerici şi monahi dispuşi să iasă în faţă. Această turmă de credincioşi, care în marea lor majoritate ştiu ce vor, nu au găsit luptători, ci vorbăreţi. Vorbe, vorbe, vorbe! Ajunge! Abia acum au înţeles unii că în luptă este nevoie şi de altceva? Se impune a decide întreruperea comuniunii. Amânările de până acum au creat numai probleme deoarece: Întreruperea pomenirii se face în scopul respingerii ereziei, astfel încât să nu apuce ecumeniştii a înrădăcina reaua-credinţă. „Toate la timpul lor”! Cine doreşte poate întrerupe pomenirea şi mai târzium dar va reuşi numai să se despartă el singur de întinare – prin căinţă, bineînţeles – dar în perioada de timp petrecută în comuniune cu ecumenismul, dacă într-adevăr crede că acesta este erezie, nu s-a întinat? Cu ce a fost de folos Bisericii? Nu a făcut decât să amâne momentul luptei astfel încât nu numai că nu se poate bucura de vreun rezultat, dar nici măcar a începe vreo luptă nu mai e în stare!

3. S-au limpezit câteva teme teologice cu privire la canoanele credinţei, cum ar fi:
a. Interpretarea canonului al XV-lea de la Sinodul I-II;
b. Dacă tainele şi în special Sfânta Liturghie sunt valide fără pomenirea episcopului;
c. Dacă poate exista Biserica lui Hristos acolo unde nu există Adevărul credinţei revelate;

De-a lungul istoriei noastre bisericeşti luptele pentru credinţă din Ortodoxie nu au fost date nici de cei mulţi şi nici de cei proeminenţi ai fiecărei epoci în parte. Când cineva începe lupta pentru credinţă uitându-se în jurul său ca să vadă cine-l va urma este, duhovniceşte vorbind, terminat din start. De ce asta? Pentru că, pur şi simplu, nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa îl face pe creştin să contempleze, să vadă diversele probleme duhovniceşti cu ochii minţii, forţa principală a sufletului în cazul celor „după chip”. Conştiinţa, care reprezintă, într-un sens, vocea intrinsecă a sufletului, ceea ce numim cunoaştere naturală, care îl face pe fiecare om să discearnă dacă punctul său de vedere este corect.

Dacă punctul de vedere se identifică cu discernământul, atunci omul ia hotărâri despre dorinţele sale în cuget, activând astfel voinţa, din moment ce voinţa este însăşi dorinţa pentru ceva anume. Prin urmare cu mintea contemplăm, în cuget discernem, în duh dorim. Ca să ştim ce să ne dorim trebuie mai întâi să discernem. Iar pentru a discerne trebuie mai întâi să vedem (să contemplăm) întru credinţă prin Duhul Sfânt: ”întru lumina Ta vom vedea lumină.”
De aceea Sfântul Simion Noul Teolog atrage atenţie: ”Căci cu nimic nu îi este de folos celui care umblă în întuneric, dacă ține în mâini multe lumânări frumoase stinse – căci nici pe sine, nici pe ceilalți nu îi vede –  nici dacă cred că are toate virtuțile, dacă nu are în el lumina Sfântului Duh, nici lucrările Lui nu le poate vedea bine, nici nu poate să fie bineplăcut lui Dumnezeu, nefiind în cunoștință de cauză în mod deplin. Dar nici nu poate să îi călăuzească și să îi învețe pe alții voia lui Dumnezeu, nici nu este vrednic să arate care sunt gânduri străine, chiar dacă s-ar naște patriarh între oameni, până când nu se va sălășlui lumina în el. Căci zice Hristos: “Umblați până aveți lumina, pentru ca să nu vă cuprindă întunericul și cel care umblă în întuneric nu vede unde merge.” Dacă acela nu vede încotro merge, cum să arate calea altora? Care este folosul să pui un fitil stins în altă candelă, căci fără focul aprins nu poate să se vadă nimic. Nu trebuie să facem așa!

Aşadar, fără lumina Sfântului Duh nu putem păşi drept, întru ortodoxie!

Lumina, însă, este credinţa. Care credinţă? Cea prin viu grai, lăsată din tată-n fiu sau cea concretizată în scris? Fără credinţa lăsată din tată-n fiu, ca dreaptă învăţătură dogmatică a Bisericii, nu este posibil să se ajungă nici la stricta delimitare a credinţei. Prin urmare, învăţătura ortodoxă dogmatică a credinţei, ceea ce reprezintă învăţătura revelată a lui Hristos, pe care au interpretat-o îndumnezeiţii Părinţi peste care s-a revărsat strălucitoarea necreată lumină, este premiza pentru trăirea empirică a credinţei concretizate. Deci, dacă ne dezicem de această învăţătură, bâjbâim orbeşte în întuneric şi ce-am realizat prin asta? Vom mai avea Harul şi comuniunea neziditelor energii ale lui Dumnezeu? Vom mai fi Biserica lui Hristos?

Aşadar, dacă nu discerni cum trebuie, alegînd cu atenţie ceea ce oferi Domnului slujindu-L, ai păcătuit! Altfel spus, este necesar, din moment ce noi înşine am ales să fim într-o relaţie de comuniune cu El, să-i purtăm nu numai respect, dar şi evlavie,
respect, în aşa fel încît să stăm în faţa Lui cu veneraţie şi frică de Dumnezeu, care să izvorască din cunoaşterea de sine, din conştientizarea faptului că suntem oameni creaţi şi trecători; să stăm în faţa Demiurgului şi Creatorului nostru cugetînd la măreţia lui Dumnezeu.

Evlavie pentru că noi, de unii singuri, fără de supranaturala, chiar personificata Sa revelaţie nu ne-am fi putut crea o opinie corectă despre El şi nici nu I-am fi putut aduce dreaptă slăvire, din moment ce El este de neînţeles şi de nepătruns, iar omul însuşi, prin forţe proprii, nu are capacitatea de a cunoaşte adevărurile credinţei.

Aşadar, din moment ce ni s-a revelat adevărata credinţă, din moment ce această credinţă nu conţine închipuiri şi fantezii omeneşti, dacă dorim, într-adevăr, să avem o relaţie concretă cu Dumnezeu, nu avem dreptul să improvizăm, cugetând, cântărind, contemplând şi într-un sfîrşit spunând (iertare!), prostii. Cu atît mai mult cu cât vorbim de membri ai Bisericii sau care alcătuiesc corpul Ierarhiei; căci, de când au episcopii dreptul de a falsifica credinţa dată nouă prin revelaţie, alterînd-o cu rătăcirile şi relele-credinţe ale nu-ştiu-cărei erezii sau religii, din moment ce ne diferenţiem de celelalte denominaţii prin aceea că Biserica Ortodoxă nu este o religie, ci trupul lui Hristos, întru credinţa pe care însuşi Domnul ne-a revelat-o.

Astfel, Ortodoxia nu este, în nici un caz, vreu crez precum acele erezii creştine care exact pe motiv că ele sunt erezii, NU SUNT Biserica lui Hristos.

 

traducere din limba greacă de S.D.

Comentariul meu:

Este un cuvânt de foc, care vine la fix, acum când ecumeniștii deghizați în anti-ecumeniști își arată chipul de dincolo de mască. Să ne întărească Dumnezeu în mărturisire, chiar dacă vom fi singuri, însă cu Cel Singur (așa Îl numea pe Dumnezeu, în rugăciunea sa, Sfântul Efrem Sirul, spunând: ”Tu, Cel Singur (adică Unic), vino la mine, cel singur”)!

 

Cu mulțumire și recunoștință

pentru munca doamnei traducătoare,

pr. Ciprian Staicu

Răspuns-comunicat al ieromonahului Macarie Banu

Comunicat schit 02.05.17

Așa după cum era de așteptat, acest comunicat se inspiră din duhul ecumenist promovat de ieromonahul Macarie Banu: face pe victima, invită la Schitul Oituz pentru discuții (căci știe să fie convingător) și transformă studiul teologic alcătuit, referitor la blasfemiile lui la adresa Sfânta Împărtășanii, într-o ”ceartă de cuvinte.”

Nimic teologic, nimic decât tăcere. Dar tăcerea spune totul.

Eu am tras semnalul de alarmă, din dragoste pentru Hristos. Mai mult va face fiecare după conștiința lui.

Iată și un citat din cuvintele ieromonahului Macarie, de acum aproape o lună, când se dezicea de prezența românească ortodoxă la Sinaxa de la Thesalonic:

”În aceste vremuri de încercare, îi îndemnăm pe credincioșii ortodocși să stea neclintiți în Biserica strămoșească, să-și aleagă cu mare discernământ duhovnicii și să-i urmeze atâta timp cât aceștia sunt dreptcredincioși și nu le impun sub nici o formă panerezia ecumenismului.”

Lângă ieromonahul Macarie ortodocșii au toate șansele:

a) să fie manipulați de un om fără discernământ duhovnicesc;

b) să învețe cum este să fii ecumenist, dar să te prefaci că ești ortodox. Ceea ce se propovăduiește la Schitul Oituz de către ieromonahul Macarie nu este altceva decât varianta soft a panereziei ecumeniste;

c) cum să te lepezi, prin părtășia la erezie (participând la slujbele ecumeniștilor și împărtășindu-te din același potir cu ei), de Biserica strămoșească.

Fiecare va alege după cum îl îndeamnă conștiința. Scopul ieromonahului Macarie a fost dintru început clar: să scape de noii-veniți la slujbele de la Oituz și să rămână cu oamenii ”lui.” Milă mi-e de sufletele acelea și de mântuirea lor.

Nici măcar nu are dreptul de a da vreun comunicat în numele Schitului Oituz, căci este depus din funcția de stareț din septembrie 2016 (totuși semnează comunicatul de azi cu această ”funcție”). Însă, în vreme ce noi – ieromonahi, monahi, monahii și preoți de mir – am trecut prin consistorii și prigoană, în cazul lui chemarea în consistoriu nu s-a materializat de peste 8 luni. Răspunsul cred că și-l poate oferi orice om cu capul pe umeri.

Cine vrea înșelare, manipulare psihologică și erezie are și unde merge. Invitația a fost lansată de cel care îndrăznește să folosească cu gura numele lui Hristos, iar cu mâinile să întineze Preacuratul Lui Trup și Sânge euharistic.

Hristos a înviat!

pr. Ciprian Staicu

PS – Pentru mine subiectul acesta este încheiat, că efectiv nu se poate discuta cu asemenea oameni. Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor.

Același ”duh”: unii dau Împărtășania ”la cutiuță”, alții dau ”apă ecumenistă” îmbuteliată

Despre subiectul blasfemierii Împărtășaniei am scris deja ieri. Deja Hristos Se bucură și dracul suspină (sau mai degrabă urlă). În același ”duh” al amestecării adevărului cu minciuna în care sunt hulitorii Sfintei Euharistii este și ”evenimentul” prezentat pe scurt mai jos:
În data de 24 aprilie 2017, la ora 12 a avut loc o întâlnire la sediul C.M.B de la Geneva, prezidată de ereziarhul Bartolomeu. S-a vorbit laudativ despre sinodul din Creta, s-a abordat problema provocărilor ecologice ale planetei și cea a apărării drepturilor copiilor.
Partea interesantă a fost că spre final s-a oferit și apă ”ecumenistă” îmbuteliată, ca și cum ar fi o ”apă sfințită”, care, așa cum scrie și pe fiecare sticlă și vedeți în imaginea de mai sus, ”rețeaua ecumenică a apei promovează dreptul uman al apei… Suntem o societate albastră…”

Sursa: https://katanixis.blogspot.ro/2017/05/blog-post_21.html#more

Or fi ei ”albăstrei”, dar ai lui Hristos nu sunt, decât prin naștere, nu prin mărturisire. Vă dați seama ce ”blagoslovenii” șamanice are apa aceea?

Te doare mintea, numai să o ai!