Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

SLUJBĂ DE PRIVEGHERE cu ocazia pomenirii trecerii la Domnul a Cuviosului Justin Mărturisitorul (15-16 iunie 2016)

coperta 1

La biserica Bunavestire din municipiul Sf. Gheorghe, județul Covasna, vom săvârși miercuri seara, 15 iunie 2016, slujba Privegherii în cinstea părintelui Justin și a tuturor Sfinților Români din închisori. Vom cânta – și lansa totodată – din cartea pe care am tradus-o recent din limba greacă, dedicată Sfinților Români din închisorile comuniste, scrisă de cel mai mare imnograf al Ortodoxiei universale, domnul Haralambie Busias din Atena, care a scris peste 1.000 de slujbe în cinstea sfinților și îi iubește în mod deosebit pe Sfinții Români din închisori. Coperta acestei traduceri o vedeți mai sus.

Programul liturgic va fi următorul:

Miercuri (15 iunie): ora 18: PRIVEGHERE, la pomenirea Cuviosului Justin Pârvu:
– Vecernia Mare cu Litie
– Utrenia și Sfințirea Apei
– Paraclisul Sfinților Români din închisorile comuniste
. În final vom avea și o agapă creștinească.

Joi (16 iunie): ora 6: Acatistul Cuviosului Justin Mărturisitorul
ora 630: Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

 

Vă așteptăm cu drag și Dumnezeu să vă binecuvânteze !

 

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

parohia Sf. Gheorghe III

tel: 0740788876



Viața în Hristos și iubirea de mucenicie, în teologia Sfântului Apostol Pavel

Doamne Iisuse

Sfântul Pavel, omul cel ceresc, primul după Cel Unul, vasul alegerii, limba Sfântului Duh, dezvoltă o teologie înaltă despre mucenicie în epistolele lui cele inspirate de Dumnezeu. Sensul, esența, scopul, taina și măreția muceniciei, toate sunt cuprinse în teologia paulină.
Martiriul nu începe în arena martirică. Mucenicul care este omorât în arenă simte martiriul ca pe o trăire zi de zi, predându-se pe sine întotdeauna morții, prin Iisus Hristos, pe altarul inimii sale. Moartea martirică este pecetluirea și expresia măreață a unui fel de viață, a muceniciei nesângeroase: Pururea noi cei vii suntem dați spre moarte din pricina lui Iisus, așa ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. (II Corinteni 4, 11)
Viața dumnezeiască a lui Iisus nu se face cunoscută în trupul cel stricăcios al creștinului a cărui viață nu este o predare continuă morții. Taina vieții celei noi în Hristos se săvârșește de către Sfântul Duh, în adâncul inimii care își dorește calea martirică. Mucenicia, ca taină, nu se săvârșește în timpul scurt de la arestarea și până la condamnarea și uciderea Mucenicului. În arena martirică creștinii sunt uciși și biruiesc, ca mărturisitori ai credinței, ca cei care sunt condamnați la moarte (I Corinteni 4, 9) în fiecare ceas și clipă. Creștinii condamnați la moarte pentru Hristos nu se tulbură auzind sentința, hotărârea judecătorească a prigonitorilor pentru executarea lor. (II Corinteni 1, 9)
Martiriul este un cuptor al suferinței în care se avântă cu bucurie cei care toate le rabdă și se laudă întru necazuri. (Romani 12, 12) Din perspectiva teologiei pauline, suferințele creștinilor pentru numele Domnului se deosebesc de suferințele omenești obișnuite.
Orice suferință pentru Hristos este considerată pătimire sfântă, chiar și când ea nu se încheie imediat cu pătimirea morții mucenicești. Creștinul credincios întâmpină chinurile specifice muceniciei cu un sentiment de mândrie și de bucurie sfântă: Mă bucur de suferințele mele. (Coloseni 1, 24) Inima care se laudă întru suferințe și se bucură în pătimiri este inimă de mucenic, care aspiră zi și noapte la lupta cea bună a muceniciei!
Lauda și bucuria în Hristos creează o atmosferă dumnezeiască în care se hrănesc și se pregătesc locuitorii cerești, atleții arenei martirice. Mucenicia este un dar ceresc! Credința în Hristos este un dar foarte mare, pecetluit prin sângele martiric: de dragul lui Hristos vi s-a dat vouă nu numai să credeți în El, dar și să pătimiți pentru El. (Filipeni 1, 29) Martiriul este laudă, este bucurie, este dar!
Perspectiva teologică a martiriului ca dar explică iubirea dumnezeiască și râvna spre suferințele martirice ale tuturor bunilor biruitori mucenici. Martirii, prin excelență inimi pline de sensibilitate, nu rămân indiferenți în fața durerii martirice, simt toată intensitatea durerilor chinurilor nemiloase, se avântă în arena sfântă, dobândesc marele dar al cerului: martiriul!
Sfântul Apostol Pavel elogiază martiriul ca pe un dar, dorindu-și moartea pentru Hristos: Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci și să mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. (Faptele Apostolilor 21, 13) Dorul față de primirea harismei muceniciei se transformă în bucurie, în ceva acceptat de bunăvoie. Mucenicul nu suportă chinurile fără voie, ci binevoiește, se odihnește prin pătimiri pentru Hristos, înaintează spre martiriu bucurându-se și spunând cântarea paulină: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Corinteni 12, 10)
Torturile paralizează și cel mai viteaz caracter, durerea provoacă senzația de repulsie și creează tendința de a fugi, însă pătimirea pentru Hristos naște mândrie, bucurie și bunăvoință în inima Mucenicului, căci ea cuprinde în sine atracția tainică a darului.
Teologia Apostolului neamurilor consideră pătimirile Mucenicului drept suferințe ale lui Hristos. Mucenicul suferă și împlinește în trupul lui lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său, adică Biserica. (Coloseni 1, 24) Care lipsuri ale necazurilor lui Hristos le împlinește suferind Sfântul Apostol Pavel și fiecare mucenic al Bisericii? Domnul a oferit pe Cruce, pentru mântuirea lumii, jertfa de neprețuit a vieții Lui. Însă pătimirile mucenicilor, ca pătimiri ale Bisericii, sunt și pătimiri ale lui Hristos. Trupul lui Hristos – adică Biserica – va fi împuns cu sulița și va suferi până la sfârșitul veacurilor.
Suferind, Mucenicii împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru că Biserica care suferă este Hristos prelungit peste veacuri. Hristos, Întâiul-Mucenic, consideră că suferințele fraților Lui mucenici sunt ale Lui proprii. Mucenicii, împlinind lipsurile necazurilor lui Hristos, apar ca părtași ai pătimirilor Domnului Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează cuvântul paulin referitor la lipsurile necazurilor lui Hristos: El crede că este un lucru mare care nu a fost scos în evidență, dar nu este vorba de lipsă de durere, să nu fie aceasta, ci de o mare iubire față de Hristos, căci nu voiește să fie pătimirile lui, ci ale Aceluia… ceea ce eu sufăr, pentru El sufăr, zice, astfel încât nu spuneți că prin harul meu sufăr acestea, ci prin al Lui, care suferă acestea … nu se rușinează să spună că și aceste pătimiri sunt ale Lui. Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar și după ce a trecut prin moarte este gata să sufere pentru noi… căci zice Domnul: dacă pe acela l-am văzut că suferă, Eu sufăr în locul lui. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, Omilia a IV-a, 2, în Ρ.G. 62, 326-327)
Hristos nu se rușinează să îi numească frați pe credincioșii Lui. Așadar, cum s-ar rușina să considere pătimirile mucenicilor Lui drept propriile Lui pătimiri? În persoana martirilor este prigonit și suferă Hristos. Domnul Cel prigonit și suferind se adresează prigonitorului martirilor și îl ceartă, lucru pe care l-a auzit Saul înaintea porților Damascului: De ce Mă prigonești? … Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă. (Faptele Apostolilor 9, 4-5)
Un imbold foarte puternic spre martiriu este aducerea aminte neîntreruptă de către Mucenici a iubirii lui Hristos. Icoana dumnezeiască a lui Hristos cel mort pentru noi provoacă o iubire puternică față de moartea martirică. Loviturile neputincioase ale prigonitorilor nu au puterea de a zădărnici jertfa Mucenicului care crede în iubirea lui Hristos.
Cel care rămâne în iubirea lui Hristos se dovedește a fi neînfricat în fața prigoanei, a foametei, a sabiei, a uciderii și a oricăror fel de suferințe. Hristos a murit pentru noi? De ce să nu murim și noi pentru Hristos, rămânând veșnic în iubirea Lui? Iubirea mărturisitoare a creștinilor credincioși este cântată de cel mai mare poet al iubirii: Cine este Cel ce osândește? Oare Hristos, El, Cel ce a murit, ba mai degrabă Cel ce a înviat, Cel ce și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce și mijlocește pentru noi?!… Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!… Precum este scris: De dragul Tău suntem omorâți toată ziua, socotiți suntem ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 34-39)
Pentru iubirea lui Iisus Hristos, Mucenicul se bucură suferind închisori și legături și calomnii și toate celelalte suferințe. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Romani, Omilia a XV-a, 3, în Ρ.G. 60, 544) Creștinul, ca o oaie de junghiere, merge spre altarul muceniciei și nu suferă pentru oameni, nici pentru altceva care ține de viața aceasta, ci se oferă pe sine jertfă pentru Împăratul tuturor. (Ibidem, Omilia a XV-a, 4, în Ρ.G. 60, 544)
Mucenicul este pregătit să îndure mii de chinuri ca să nu se despartă de iubirea lui Hristos. Toți bunii biruitori atleți ai credinței ies de sub influența lumii, îi aduc suferințele lor lui Hristos, se înstrăinează de prietenia cu fiii acestui veac, ajung să fie urâți de casnicii lor, consideră lucrurile mărețe pământești ca pe niște lucruri nefolositoare, urmează calea însângerată martirică, Îl dobândesc pe Hristos!
Iubirea dumnezeiască față de Hristos naște răbdarea desăvârșită a mucenicilor înaintea diferitelor torturi: Felurile de chinuri și de suferințe sunt diferite pentru unii sau alții… iar râvna tuturor este aceeași și dispoziția martirică și dorul de Hristos și moartea din dorul față de El, pentru care s-au și luptat, fiind gata să renunțe cu bucurie la toate numai să nu fie despărțiți prin nimic din toate acestea de iubirea lui Hristos… acest cuget și această învățătură era comună tuturor și prin aceasta toți aveau aceeași dispoziție de a răbda chinurile pentru ca nimic să nu îi despartă de iubirea lui Hristos. (Ghenadie Sholarios, Opera completă, volumul I, pp. 238-239)
Dorul din tot sufletul de Mirele dumnezeiesc este transformat de Mucenic în îndelungă răbdare în fața celor mai nemiloase suferințe martirice. Sfântul imnograf se minunează de martiriul pentru iubirea lui Hristos: Nici prigoana, nici foamea, nici golătatea, nici primejdiile, nici moartea, pe dumnezeieștii răbdători de chinuri nicidecum nu i-au despărțit de iubirea pentru Hristos. (Octoihul Mare, glasul al șaptelea, vineri dimineața, Canonul Crucii, cântarea a șasea, martirica.)
Teologia paulină consideră prigoanele, în general, ca pe un element al vieții în Hristos. Adevărata credință este prigonită întotdeauna. Nu există creștini evlavioși care să nu fie prigoniți. Cine poate să garanteze autenticitatea credinței neprigonite? Credința și prigoana coexistă, regulă care nu are excepții. Sfântul Apostol Pavel a fost prigonit, a învățat și a trăit credința în Hristos și pomenește de prigonirile sale.
Sunt prigoniți și cei ce trăiesc adevărata credință: Prigoniți vor fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus. (II Timotei 3, 12) Credința cea neaflată în primejdie și neprigonită este o utopie. Creștinii dintre iudei se tăiau împrejur ca să nu fie prigoniți. Întotdeauna sub masca evlaviei se ascund cei ce taie-împrejur adevărata credință evanghelică, cei care vor să placă lumii, care vor să fie binevăzuți în trup… numai să nu fie prigoniți ei pentru crucea lui Hristos. (Galateni 6, 12)
Sfântul Apostol Pavel se laudă înaintea Bisericilor lui Dumnezeu, văzându-i pe creștinii din Thesalonic dovedind autenticitatea evlaviei lor prin statornicia și credința lor în toate prigonirile și necazurile pe care le-au îndurat. (II Tesaloniceni 1, 4) Lumea nu este vrednică de martirii care au trăit credința cea adevărată în Hristos, fiind strâmtorați, necăjiți, înjosiți. (Evrei 12, 1; 11, 33, 37-38)
Teologia paulină a martiriului stabilește și care este atitudinea grandioasă a martirilor în fața prigonitorilor lor. Mucenicii, următori desăvârșiți ai Întâiului-Mucenic Hristos, Care i-a iertat pe vrăjmașii Lui când era răstignit pe Cruce, răspund cu binecuvântare la insultă, cu îngăduință la prigoană, cu rugăciune la blasfemie. De pe buzele tuturor martirilor răsună cuvântul celui mai mare cântăreț al iubirii: Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; defăimați fiind, mângâiem. (I Corinteni 4, 12-13)
Cuptorul celei mai dureroase mucenicii este prezentat ca o durere ușoară în fața slavei de nedescris pe care Mucenicii o primesc din cer: O clipă ușoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă. (II Corinteni 4, 17) Mucenicul, ca cetățean al cerului, nu este învins de durerile martirice de nesuportat, ci el vede slava cea viitoare și consideră ca ceva de nimic chinurile călăilor lui. Câmpul vizual al Mucenicului se întinde dincolo de cele trecătoare și văzute, până la cele nevăzute și veșnice. Mucenicul lui Hristos, comparând pătimirile vremii de acum cu slava cerească, declară după cuvântul paulin: Socotesc că suferințele din vremea de acum nu au nici o însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
(subcapitolul Martiriul după învățătura Sfântului Apostol Pavel

din lucrarea monumentală, în curs de apariție,

a arhimandritului Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei,
Editura Christiana, București, 2016)



Iubirea de mucenicie – fundamentul Ortodoxiei

cop.Andreev.Sfintii.catacombelor.Rusiei.165x235-page-001

Doamne ajută!

Ne cerem scuze pentru absența îndelungată. Site-ul a fost blocat, datorită faptului că platforma folosită a fost anulată și a trebuit reconfigurat site-ul din punct de vedere … tehnic. Dar rămânem în același Duh și vă oferim ceea ce am primit azi și noi, spre întărirea sufletească în vremurile pe care le trăim și pentru atitudine curajoasă în fața ispitelor veacului.

sfintii catacombelor rusiei


Doamne, ajută-ne să trăim după modelul Sfinților din închisorile comuniste!!!

 Sf Ilie Lacatusu

Scrisoare deschisă către toți românii

 

În ultimii ani tot mai mulți români au auzit de jertfa mărturisitorilor din închisorile comuniste. O mare parte dintre ei – printre care și subsemnatul – au avut parte și de bucuria de a primi binecuvântarea, sfatul și rugăciunea Cuviosului Justin Pârvu Mărturisitorul sau a Cuviosului Arsenie Papacioc. Întâlnirea cu acești mari sfinți ai neamului era gratuită pentru noi toți, în vreme ce ei se stingeau încet-încet, arzând ca o lumânare pentru neamul românesc. De acum ea va costa. Începând cu ziua de azi, 23 iulie 2015, odată cu promulgarea legii antilegionare de către președintele țării noastre, trecem la o nouă fază din istoria neamului nostru: aceea în care noi, cei simpli, dar foarte mulți, suntem puși față în față cu un sistem condus de niște Iude (infime ca număr, dar viclene) – în costume sau chiar sutane – care vrea să ne închidă gura, să tremurăm ca varga în fața lor, a unora care nici măcar atât nu îndrăznesc: să ne rânjească în față și să ne spună că Îl urăsc pe Hristos și pe toți cei care Îl iubesc.

De aceea, frați români, în calitate de preot al lui Hristos, vă îndemn să nu vă temeți DELOC ! Să nu ne mai limităm la cinstirea Sfinților închisorilor în cadre restrânse sau personale ca până acum, ci să ieșim la luptă prin mărturisire, căci pieptul în care bate o inimă pecetluită de numele lui Hristos nu poate fi distrus nici cu tunul, nici cu tancul, nici de toată hoarda de demoni abătută asupra neamului românesc.

Să stăm în credință, să ne cinstim sfinții – eu îi pomenesc cu voce tare la fiecare otpust (sfârșit de slujbă) – să înălțăm mâinile spre cer și să ne bucurăm că au auzit rugăciunile noastre și vor să ne facă părtași la durerea cea sfințitoare pentru neam și pentru țară.

Nu sunt legionar, sunt însă ortodox, fiu al neamului și urmaș umil al lui Nicola Ursu din Albac (Horea) și îmi iubesc sfinții. Așa cum am mai mărturisit, copilul meu și al soției mele – o fetiță acum în vârstă de 8 ani, pe nume Maria – este darul și binecuvântarea Sfântului Ilie Lăcătușu.

Sfinte Ilie, la o zi după prăznuirea mutării tale la cer (22 iulie), când noi ți-am citit cu evlavie Actaistul, Iudele inspirate de tatăl lor, satana, au pornit cu mânie împotriva ta și a noastră. Ajută-ne și sparge, ca oarecând în Deltă, în ziua Sfinților Trei ierarhi – răceala și gheața inimilor noastre și fă să picure în ele dorul de Hristos cel răstignit. Iar pe cei ridicați împotriva noastră surpă-i și stă-le împotrivă cu tot soborul Noilor Mărturisitori.

Să ne întărească Dumnezeu să nu simțim nici o teamă, căci oricât ne-ar amenința vrăjmașii neamului românesc, nu ne pot face să ne temem de ei atât cât se tem ei de Hristos. Cu o moarte oricum suntem datori, măcar să nu murim degeaba. Loc pentru fricoși în rai nu există. Dacă alte fapte bune nu avem, măcar să nu ne uităm sfinții, căci toți trecem prin această lume și apoi vom merge unde ne-am pregătit loc – cu sfinții pe care i-am iubit sau cu Iudele neputincioase de care ne-am temut.

Hristos a înviat ! Și este vremea ca și neamul românesc să învieze ! Însă Înveiere fără Cruce nu se poate!

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

 

Pr. Ciprian Staicu – predică la slujba de priveghere de ziua Sf. Efrem cel Nou (2015)