Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Duhovnicia – taina Învierii personale

Ciprian referat 2016

          Preasfinția Voastră,

          Preacucernice Părinte Protopop,

          Preacucernici Părinți Consilieri,

          Preacucernice Părinte duhovnic,

          Preacucernici Părinți și frați în Hristos,

 

Sfântul Andrei Șaguna spunea că duhovnicul este dumnezeu pe pământ. Cu alte cuvinte, duhovnicul este modelul de om îndumnezeit, transformat de har, sfințit spre lucrarea iertării păcatelor prin Duhul Sfânt. De aceea, a fi duhovnic este o răspundere imensă, ceea ce ne obligă la punerea în lucrare a acestui dar mai bine și mai sublim decât oricare alt dar dumnezeiesc.

A venit odată cineva și mi-a spus: Părinte, aș vrea să programez o spovedanie. Bine, i-am spus eu, putem să o programăm… chiar acum ! S-a mirat și a spus că nu s-a pregătit, însă sfatul meu a fost să nu amâne hotărârea pocăinței, căci vremea mântuirii este acum, nu mâine.

Pentru că experiența mea de duhovnic este limitată la o perioadă scurtă de doar 5 ani, voi apela la cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, fiind buni duhovnici și mărturisitori ai Adevărului-Hristos. De exemplu, părintele profesor Ilarion Felea, care a trecut la Domnul ca mărturisitor în închisoarea de la Aiud, a scris înaintea întemnițării sale o lucrare de doctorat, care a fost reeditată acum câțiva ani și care se numește Pocăința, fiind un studiu teologic și psihologic al miezului Tainei Spovedaniei care este pocăința, adică schimbarea minții și cugetarea cu dragoste față de Hristos și cu ură și repulsie față de păcat.

De la o spovedanie la următoarea noi toți – clerici și mireni – ar trebui să ne schimbăm măcar puțin în bine, pentru ca harul primit să poată înmuia inima împietrită de păcat, iar iubirea lui Hristos să cucerească ego-ul nostru cel mai mult autonom și mai puțin teonom.

Părintele Ilarion a făcut și un studiu, întocmind un chestionar, în care îi întreba pe preoții duhovnici cum spovedesc și care metode li s-au părut cu adevărat eficiente și transformatoare; voi aminti succint câteva din ideile prezentate în această lucrare teologică de referință menționată mai sus:

  1. Răbdarea duhovnicului se cuvine să fie nemăsurată, așa cum este mila lui Dumnezeu, care lucrează prin ierarh sau preot asupra celui păcătos.
  2. Dacă respectivul creștin nu s-a spovedit niciodată sau de multă vreme, este bine să nu fie spovedit în genunchi, ci așezat sau să stea îngenuncheat, iar dacă preotul vede că poziția respectivă devine dureroasă, să îi permită să se așeze pe un scaun, îngenunchind doar la finalul spovedaniei; altfel, omul va încerca să se spovedească rapid, căci îl dor picioarele sau mijlocul, iar spovedania nu va fi ca o reînnoire a Botezului, ci doar o formalitate de care trebuie să scăpăm cât mai repede, un act care nu ne atrage, ci îl facem pentru că… nu strică sau așa trebuie.
  3. Este datoria preotului să îl ajute pe om să se spovedească fără grabă, liniștit; în nici un caz preotul nu are voie să accepte bani la spovedanie sau să dea de înțeles că așteaptă o remunerație, căci atunci el se descalifică pe sine ca duhovnic, iar omul vrea să scape ieftin și spune cam atâtea păcate cât va plăti la final. Nu suntem slujitori ai Romei și nu practicăm indulgențele, ci ne apropiem cu sfială de un suflet rănit, punând vin și untdelemn pe rănile lui, adică operând, cauterizând și oblojind rana, dându-i apoi medicamente potrivite pentru vindecare în timp.
  4. Părintele Ilarion recomanda ca duhovnicul să discute în finalul spovedaniei canonul pe care vrea să îl dea creștinului, să îl întrebe dacă vrea și poate să facă acest canon, explicându-i că epitimia nu este o pedeapsă, ci modul în care Duhul Sfânt vrea să colaboreze cu omul pentru vindecarea sa duhovnicească; altfel, vor veni adesea la spovedanie credincioșii mărturisind și acest păcat: nu mi-am făcut canonul primit de la duhovnic (este ca și cum ar spune: părinte, nu mi-a păsat de sufletul meu nici măcar jumătate din cât îți pasă sfinției tale și prin tine – de fapt lui Hristos Însuși – de îndreptarea mea; este ca și cum fiul risipitor, care și-a venit în fire și s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, văzându-l pe acesta că îi iese în întâmpinare cu dragoste, ar fi renunțat la mărturisirea sa cea plină de pocăință, văzând că a scăpat ieftin. Însă noi la spovedanie venim ca să ne însănătoșim, nu pentru a primi un simplu algocalmin pentru un cancer devastator).
  5. Spovedania care durează câteva minute poate fi numită într-un singur fel: o batjocură (în primul rând a celui care se spovedește și apoi a duhovnicului care nu are aplecarea duhovnicească necesară spre a-l îndemna pe om să se mărturisească, pentru că dacă este ultima lui spovedanie și o ia în râs, nu știu cum se va mântui). Cu bucurie mă gândesc la oameni pe care i-am cunoscut și care s-au pregătit luni de zile pentru o spovedanie sfințitoare, iar rezultatul a fost exact cel dorit de Biserica lui Hristos: învierea acelui suflet.
  6. Duhovnicul care nu are timp să își spovedească fiii duhovnicești, cum va da seama de ei la Judecată? Este o întrebare retorică și cutremurătoare;.
  7. Creștinul trebuie învățat să își facă Rânduiala Sfintei Împărtășiri în răstimpul dintre spovedanie și Sfânta Liturghie. De aceea se recomandă a se face spovedania mai ales seara, nu dimineața, în pripă; de asemenea, în afara cazurilor de boală gravă și de țintuire pe patul de suferință, nu se justifică în nici un fel împărtășirea fără de Liturghie – mi-aduc aminte că îmi spunea cineva cu bucurie, însă nu știa că situația e jalnică, nu fericită: am fost la biserică, m-am spovedit, împărtășit și așa, în jumătate de oră, AM REZOLVAT TOTUL ! Eu, ca teolog și duhovnic înțeleg un singur lucru: bietul om a fost păcălit, pus să plătească și împărtășit fără să aibă nici un habar că Hristos a intrat în ființa lui (cum spunea părintele Rafail Noica: în aceste cazuri, cu toate cu acel om s-a împărtășit, de fapt Hristos a trecut cum trece racheta pe cer). Să plângem pentru cei care folosesc medicamentul mântuirii, cum numea Sfânta Împărtășanie, marele mucenic și ierarh, Sfântul Ignatie al Antiohiei, ca pe ceva magic, neînțelegând și fiind lăsați în neștiință că prin spovedanie suntem candidați la sfințenie, iar prin primirea Trupului și Sângelui Domnului ne facem cosanguini cu Hristos (conform Sfântului Maxim Mărturisitorul).
  8. Odată a venit o familie să se spovedească, erau oameni cam în vârstă de 50 de ani; soțul a intrat foarte tulburat și jenat la spovedanie; l-am simțit, l-am pus să se așeze și l-am întrebat cine l-a îndemnat să se spovedească. Nevasta, mi-a spus el. Și știți cum să vă spovediți? Nu am habar, părinte. Ce meserie aveți? Sunt contabil, mi-a răspuns el. Și atunci m-am rugat lui Hristos și i-am spus așa: spovedania este ca bilanțul contabil în partidă simplă, cu intrări și ieșiri. Gândiți-vă că intrările sunt faptele bune, iar ieșirile sunt păcatele. Pentru ca acea instituție să meargă bine, trebuie ca intrările să fie mai multe și mai mari decât ieșirile, altfel dă faliment. Și l-am rugat să se gândească ce anume crede că îl îndreaptă spre cădere. Rezultatul: la prima lui spovedanie din viață, s-a mărturisit foarte frumos și curățitor, aș putea spune că a întrecut-o pe soția lui, care apoi s-a spovedit în virtutea unui obicei și a unei tradiții, cu un simțământ foarte slab de pocăință.

Nu aș vrea să lungesc acest cuvânt pe care mi l-am temeluit pe experiența duhovnicească a adevăraților cunoscători ai firii umane – adică pe învățătura Sfinților Părinți, pe care noi trebuie cu toții să o păstrăm și să nu ne abatem de la ea cu nimic, mai ales în vremurile de apostazie pe care le trăim sau pe care le întrezărim în lumea aceasta în viitorul deloc îndepărtat. Aș vrea să închei cu o tâlcuire pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o face tex-tului biblic despre întâlnirea lui Hristos cu Petru după Înviere și repunerea acestuia din urmă în treapta de Apostol, din care căzuse prin lepădarea de Domnul.

Știm că Hristos l-a întrebat de trei ori pe Petru dacă Îl iubește. Iisus i-a spus de două ori succesiv: Me agapas (Mă iubești, adică așa ca pe Dumnezeu)? Iar Petru a răspuns: Filo se (Te iubesc). A treia oară Iisus coboară ștacheta și îl întreabă: Filis me (mă iubești ca pe un prieten)? Iar Petru s-a întristat – nu pentru că l-a întrebat de trei ori, ci pentru că L-a silit pe Dumnezeu să Se smerească iar și iar și să Îl cheme măcar la o iubire de prieten. Însă Dumnezeu are nădejde în ridicarea noastră și îi spune lui Petru că va veni vremea când alții te vor încinge (adică te vor pune în lanțuri) și te vor duce unde nu îți este voia, arătând că în final Petru va slăvi pe Dumnezeu IUBINDU-L cu toată ființa lui și jertfindu-se pentru El.

Toate aceste lucruri le-am spus pentru că de această întâlnire cu Hristos Cel înviat și de dialogul cu El avem parte toți, cei care ne spovedim. Ori Hristos nu vrea să ne golească buzunarele, ci vrea să ne curățească de tot păcatul. Foarte frumos arată Sfinții Părinți într-una dintre rugăciunile dinTaina Sfântului Maslu: Tu ești Cel ce miluiești cu liniștirea. Dar condiția principală este ca noi, ca penitenți, să ne dorim pacea lui Hristos, iar ca duhovnici să o împărtășim, cu răbdare și dezinteresat, celor care își pleacă genunchii înaintea Lui și sub epitrahilul nostru.

 

Așa să ne ajute Dumnezeu !

 

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sf. Gheorghe, 12 aprilie 2016


Viața în Hristos și iubirea de mucenicie, în teologia Sfântului Apostol Pavel

Doamne Iisuse

Sfântul Pavel, omul cel ceresc, primul după Cel Unul, vasul alegerii, limba Sfântului Duh, dezvoltă o teologie înaltă despre mucenicie în epistolele lui cele inspirate de Dumnezeu. Sensul, esența, scopul, taina și măreția muceniciei, toate sunt cuprinse în teologia paulină.
Martiriul nu începe în arena martirică. Mucenicul care este omorât în arenă simte martiriul ca pe o trăire zi de zi, predându-se pe sine întotdeauna morții, prin Iisus Hristos, pe altarul inimii sale. Moartea martirică este pecetluirea și expresia măreață a unui fel de viață, a muceniciei nesângeroase: Pururea noi cei vii suntem dați spre moarte din pricina lui Iisus, așa ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. (II Corinteni 4, 11)
Viața dumnezeiască a lui Iisus nu se face cunoscută în trupul cel stricăcios al creștinului a cărui viață nu este o predare continuă morții. Taina vieții celei noi în Hristos se săvârșește de către Sfântul Duh, în adâncul inimii care își dorește calea martirică. Mucenicia, ca taină, nu se săvârșește în timpul scurt de la arestarea și până la condamnarea și uciderea Mucenicului. În arena martirică creștinii sunt uciși și biruiesc, ca mărturisitori ai credinței, ca cei care sunt condamnați la moarte (I Corinteni 4, 9) în fiecare ceas și clipă. Creștinii condamnați la moarte pentru Hristos nu se tulbură auzind sentința, hotărârea judecătorească a prigonitorilor pentru executarea lor. (II Corinteni 1, 9)
Martiriul este un cuptor al suferinței în care se avântă cu bucurie cei care toate le rabdă și se laudă întru necazuri. (Romani 12, 12) Din perspectiva teologiei pauline, suferințele creștinilor pentru numele Domnului se deosebesc de suferințele omenești obișnuite.
Orice suferință pentru Hristos este considerată pătimire sfântă, chiar și când ea nu se încheie imediat cu pătimirea morții mucenicești. Creștinul credincios întâmpină chinurile specifice muceniciei cu un sentiment de mândrie și de bucurie sfântă: Mă bucur de suferințele mele. (Coloseni 1, 24) Inima care se laudă întru suferințe și se bucură în pătimiri este inimă de mucenic, care aspiră zi și noapte la lupta cea bună a muceniciei!
Lauda și bucuria în Hristos creează o atmosferă dumnezeiască în care se hrănesc și se pregătesc locuitorii cerești, atleții arenei martirice. Mucenicia este un dar ceresc! Credința în Hristos este un dar foarte mare, pecetluit prin sângele martiric: de dragul lui Hristos vi s-a dat vouă nu numai să credeți în El, dar și să pătimiți pentru El. (Filipeni 1, 29) Martiriul este laudă, este bucurie, este dar!
Perspectiva teologică a martiriului ca dar explică iubirea dumnezeiască și râvna spre suferințele martirice ale tuturor bunilor biruitori mucenici. Martirii, prin excelență inimi pline de sensibilitate, nu rămân indiferenți în fața durerii martirice, simt toată intensitatea durerilor chinurilor nemiloase, se avântă în arena sfântă, dobândesc marele dar al cerului: martiriul!
Sfântul Apostol Pavel elogiază martiriul ca pe un dar, dorindu-și moartea pentru Hristos: Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci și să mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. (Faptele Apostolilor 21, 13) Dorul față de primirea harismei muceniciei se transformă în bucurie, în ceva acceptat de bunăvoie. Mucenicul nu suportă chinurile fără voie, ci binevoiește, se odihnește prin pătimiri pentru Hristos, înaintează spre martiriu bucurându-se și spunând cântarea paulină: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Corinteni 12, 10)
Torturile paralizează și cel mai viteaz caracter, durerea provoacă senzația de repulsie și creează tendința de a fugi, însă pătimirea pentru Hristos naște mândrie, bucurie și bunăvoință în inima Mucenicului, căci ea cuprinde în sine atracția tainică a darului.
Teologia Apostolului neamurilor consideră pătimirile Mucenicului drept suferințe ale lui Hristos. Mucenicul suferă și împlinește în trupul lui lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său, adică Biserica. (Coloseni 1, 24) Care lipsuri ale necazurilor lui Hristos le împlinește suferind Sfântul Apostol Pavel și fiecare mucenic al Bisericii? Domnul a oferit pe Cruce, pentru mântuirea lumii, jertfa de neprețuit a vieții Lui. Însă pătimirile mucenicilor, ca pătimiri ale Bisericii, sunt și pătimiri ale lui Hristos. Trupul lui Hristos – adică Biserica – va fi împuns cu sulița și va suferi până la sfârșitul veacurilor.
Suferind, Mucenicii împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru că Biserica care suferă este Hristos prelungit peste veacuri. Hristos, Întâiul-Mucenic, consideră că suferințele fraților Lui mucenici sunt ale Lui proprii. Mucenicii, împlinind lipsurile necazurilor lui Hristos, apar ca părtași ai pătimirilor Domnului Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează cuvântul paulin referitor la lipsurile necazurilor lui Hristos: El crede că este un lucru mare care nu a fost scos în evidență, dar nu este vorba de lipsă de durere, să nu fie aceasta, ci de o mare iubire față de Hristos, căci nu voiește să fie pătimirile lui, ci ale Aceluia… ceea ce eu sufăr, pentru El sufăr, zice, astfel încât nu spuneți că prin harul meu sufăr acestea, ci prin al Lui, care suferă acestea … nu se rușinează să spună că și aceste pătimiri sunt ale Lui. Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar și după ce a trecut prin moarte este gata să sufere pentru noi… căci zice Domnul: dacă pe acela l-am văzut că suferă, Eu sufăr în locul lui. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, Omilia a IV-a, 2, în Ρ.G. 62, 326-327)
Hristos nu se rușinează să îi numească frați pe credincioșii Lui. Așadar, cum s-ar rușina să considere pătimirile mucenicilor Lui drept propriile Lui pătimiri? În persoana martirilor este prigonit și suferă Hristos. Domnul Cel prigonit și suferind se adresează prigonitorului martirilor și îl ceartă, lucru pe care l-a auzit Saul înaintea porților Damascului: De ce Mă prigonești? … Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă. (Faptele Apostolilor 9, 4-5)
Un imbold foarte puternic spre martiriu este aducerea aminte neîntreruptă de către Mucenici a iubirii lui Hristos. Icoana dumnezeiască a lui Hristos cel mort pentru noi provoacă o iubire puternică față de moartea martirică. Loviturile neputincioase ale prigonitorilor nu au puterea de a zădărnici jertfa Mucenicului care crede în iubirea lui Hristos.
Cel care rămâne în iubirea lui Hristos se dovedește a fi neînfricat în fața prigoanei, a foametei, a sabiei, a uciderii și a oricăror fel de suferințe. Hristos a murit pentru noi? De ce să nu murim și noi pentru Hristos, rămânând veșnic în iubirea Lui? Iubirea mărturisitoare a creștinilor credincioși este cântată de cel mai mare poet al iubirii: Cine este Cel ce osândește? Oare Hristos, El, Cel ce a murit, ba mai degrabă Cel ce a înviat, Cel ce și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce și mijlocește pentru noi?!… Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!… Precum este scris: De dragul Tău suntem omorâți toată ziua, socotiți suntem ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 34-39)
Pentru iubirea lui Iisus Hristos, Mucenicul se bucură suferind închisori și legături și calomnii și toate celelalte suferințe. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Romani, Omilia a XV-a, 3, în Ρ.G. 60, 544) Creștinul, ca o oaie de junghiere, merge spre altarul muceniciei și nu suferă pentru oameni, nici pentru altceva care ține de viața aceasta, ci se oferă pe sine jertfă pentru Împăratul tuturor. (Ibidem, Omilia a XV-a, 4, în Ρ.G. 60, 544)
Mucenicul este pregătit să îndure mii de chinuri ca să nu se despartă de iubirea lui Hristos. Toți bunii biruitori atleți ai credinței ies de sub influența lumii, îi aduc suferințele lor lui Hristos, se înstrăinează de prietenia cu fiii acestui veac, ajung să fie urâți de casnicii lor, consideră lucrurile mărețe pământești ca pe niște lucruri nefolositoare, urmează calea însângerată martirică, Îl dobândesc pe Hristos!
Iubirea dumnezeiască față de Hristos naște răbdarea desăvârșită a mucenicilor înaintea diferitelor torturi: Felurile de chinuri și de suferințe sunt diferite pentru unii sau alții… iar râvna tuturor este aceeași și dispoziția martirică și dorul de Hristos și moartea din dorul față de El, pentru care s-au și luptat, fiind gata să renunțe cu bucurie la toate numai să nu fie despărțiți prin nimic din toate acestea de iubirea lui Hristos… acest cuget și această învățătură era comună tuturor și prin aceasta toți aveau aceeași dispoziție de a răbda chinurile pentru ca nimic să nu îi despartă de iubirea lui Hristos. (Ghenadie Sholarios, Opera completă, volumul I, pp. 238-239)
Dorul din tot sufletul de Mirele dumnezeiesc este transformat de Mucenic în îndelungă răbdare în fața celor mai nemiloase suferințe martirice. Sfântul imnograf se minunează de martiriul pentru iubirea lui Hristos: Nici prigoana, nici foamea, nici golătatea, nici primejdiile, nici moartea, pe dumnezeieștii răbdători de chinuri nicidecum nu i-au despărțit de iubirea pentru Hristos. (Octoihul Mare, glasul al șaptelea, vineri dimineața, Canonul Crucii, cântarea a șasea, martirica.)
Teologia paulină consideră prigoanele, în general, ca pe un element al vieții în Hristos. Adevărata credință este prigonită întotdeauna. Nu există creștini evlavioși care să nu fie prigoniți. Cine poate să garanteze autenticitatea credinței neprigonite? Credința și prigoana coexistă, regulă care nu are excepții. Sfântul Apostol Pavel a fost prigonit, a învățat și a trăit credința în Hristos și pomenește de prigonirile sale.
Sunt prigoniți și cei ce trăiesc adevărata credință: Prigoniți vor fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus. (II Timotei 3, 12) Credința cea neaflată în primejdie și neprigonită este o utopie. Creștinii dintre iudei se tăiau împrejur ca să nu fie prigoniți. Întotdeauna sub masca evlaviei se ascund cei ce taie-împrejur adevărata credință evanghelică, cei care vor să placă lumii, care vor să fie binevăzuți în trup… numai să nu fie prigoniți ei pentru crucea lui Hristos. (Galateni 6, 12)
Sfântul Apostol Pavel se laudă înaintea Bisericilor lui Dumnezeu, văzându-i pe creștinii din Thesalonic dovedind autenticitatea evlaviei lor prin statornicia și credința lor în toate prigonirile și necazurile pe care le-au îndurat. (II Tesaloniceni 1, 4) Lumea nu este vrednică de martirii care au trăit credința cea adevărată în Hristos, fiind strâmtorați, necăjiți, înjosiți. (Evrei 12, 1; 11, 33, 37-38)
Teologia paulină a martiriului stabilește și care este atitudinea grandioasă a martirilor în fața prigonitorilor lor. Mucenicii, următori desăvârșiți ai Întâiului-Mucenic Hristos, Care i-a iertat pe vrăjmașii Lui când era răstignit pe Cruce, răspund cu binecuvântare la insultă, cu îngăduință la prigoană, cu rugăciune la blasfemie. De pe buzele tuturor martirilor răsună cuvântul celui mai mare cântăreț al iubirii: Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; defăimați fiind, mângâiem. (I Corinteni 4, 12-13)
Cuptorul celei mai dureroase mucenicii este prezentat ca o durere ușoară în fața slavei de nedescris pe care Mucenicii o primesc din cer: O clipă ușoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă. (II Corinteni 4, 17) Mucenicul, ca cetățean al cerului, nu este învins de durerile martirice de nesuportat, ci el vede slava cea viitoare și consideră ca ceva de nimic chinurile călăilor lui. Câmpul vizual al Mucenicului se întinde dincolo de cele trecătoare și văzute, până la cele nevăzute și veșnice. Mucenicul lui Hristos, comparând pătimirile vremii de acum cu slava cerească, declară după cuvântul paulin: Socotesc că suferințele din vremea de acum nu au nici o însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
(subcapitolul Martiriul după învățătura Sfântului Apostol Pavel

din lucrarea monumentală, în curs de apariție,

a arhimandritului Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei,
Editura Christiana, București, 2016)



Primăvara mântuirii, adică Hristos, Domnul nostru!

10001

 

Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, zicea că „istoria este o sursă inepuizabilă de înţelepciune”. Dacă simţim că nu ştim ce cale să urmăm, o atitudine înţeleaptă este a privi spre trecut, la pilda înaintaşilor şi să renaştem duhovniceşte din ea, să făptuim ca şi ei, având mărturia istoriei că etosul lor merită a fi întrupat şi în viaţa românului secolului XXI. Chiar dacă românii au avut de înfruntat teroarea istoriei, nu au fost înghiţiți de negura istoriei, ci au dăinuit, cu ochii aţintiţi spre Cel care a făgăduit fericirea cea veşnică tuturor împlinitorilor voii Lui sfinte.

În ultimul interviu acordat de Pr. Dumitru Stăniloae înainte de plecarea sa înspre veşnicie, marele teolog îi spunea lui Costion Nicolescu şi, prin el, nouă tuturor: sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta este ortodoxia noastră românească. Şi n-a plecat oricum dintre noi părintele Dumitru, ci avertizând: Ne piere neamul!

De aceea, cred că este nevoie de un plan concret, de soluţii clare pentru a scoate neamul românesc din fundătura în care nu au reuşit 20 de veacuri să îl împingă, dar noul umanism se pare că o face cu succes. Acest plan de resacralizare nu îl pot alcătui singur, ci trebuie să apelez la oameni în care duhul înţelepciunii este viu.

Mai întâi trebuie amintite aici cuvintele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei: el propunea un principiu revoluţionar, pentru reaşezarea societăţii pe baze mai solide şi mai drepte: în locul aristocraţiei care pretindea că i se cuvinte totul prin simplul certificat al naşterii, el propunea meritocraţia, principiul accesului tuturor la toate poziţiile şi demnităţile în societate, pe baza meritului, a valorii personale.

Folosind un termen din informatică, părintele Rafail Noica spunea că astăzi suntem formataţi aşa încât Dumnezeu nu mai are acces la noi şi că, de fapt, noi nu ne dăm seama cât de mult trăim în închipuire. Sensul acestei închipuiri este dezvăluit prin sintagma drogare a simţurilor, tot mai stăpânitoare în societatea contemporană în general şi în cea românească în particular:

  1. a) drogul ochilor, realizat prin scene erotice care au împânzit mijloacele mass-media şi nu numai, dar şi prin moda tot mai senzuală, care se shimbă într-un ritm ameţitor, se vulgarizează chipul autentic al românului. Românul spune: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. Sensul acestui port este legat, dincolo de hainele de pe noi, şi de sufletul nostru. Din păcate, societatea contemporană a devenit o arenă de confruntare, în care fiecare om, bărbat sau femeie, se luptă pentru a ajunge sus, indiferent prin ce mijloace.
  2. b) drogul gustului este variat: unii doresc ameţeala prin alcool, în vreme ce alţii doresc drogurile, deoarece sunt la modă. Însă cel mai des produce dependenţă drogul prin care se vulgarizează limbajul. Societatea românească oscilează verbal azi între o balcanizare şi o cocacolizare a limbii. Dialogul dintre oameni a devenit tot mai vulgar. Suntem însă pe zi ce trece tot mai gălăgioşi, mai aplecaţi spre o dispersare iraţională a cuvintelor noastre, fără a ne da seama că ele, chiar şi cele vulgare, sunt o secătuire a eului nostru, deoarece le scoatem din noi, şi ne vlăguim sufletul, golindu-l.
  3. c) drogul tactilului – remarcăm o deschidere nesăbuită a societăţii noastre spre rebuturile occidentale sau spre cele orientale de mahala. Nu se mai cultivă sentimentul frumosului din inima omului, ci se injectează în el mesaje codificate sau directe, prin care acesta îşi pierde sensul sănătos al vieţii sale.
  4. d) drogul mirosului, care face ca omul să nu mai aprecieze frumuseţea unui câmp cu flori, fiind prea infestat de nicotina care i-a anihilat plămânii sau de gazele de la eşapament care epuizează omul pe stradă şi îi distrug sănătatea.

Sunt multe forţe care ar dori să ne vadă o ţară de nevertebraţi spiritual şi economic, o ţară permanent cu mâna întinsă. În primul rând ar trebui recomandată citirea, pentru cei care nu au făcut-o, a unei cărţi de mare valoare a spiritualităţii ortodoxe – Paza celor cinci simţuri, a Sfântului Nicodim Aghioritul. Cine să ne sfătuiască mai bine decât un sfânt, înţeleptul prin excelenţă, biruitorul patimilor şi făptura unită cu Dumnezeu? Lupta este dură, însă ea trebuie dusă. Nu avem voie să cădem în deznădejde, căci Dumnezeu nu că va birui lumea, a biruit-o deja prin Iisus Hristos. Există azi curente, precum Emo, care reprezintă încercarea diavolului de a câştiga fără replică sufletele celor ce-i cad în mreje, mai ales tineri şi copii. Cine s-ar fi gândit că vom asista la o efervescenţă a religiei tristeţii, a cultului disperării şi al sinuciderii? Iată ce se întâmplă când cel ce caută, o face strâmb, fără înţelepciune.

Azi Biserica este înconjurată de trei curente spirituale universale: un curent este caracterizat prin lozinca să ţinem la religia veche; al doilea curent vrea o religie nouă, iar al treilea curent nu vrea să ştie de nici o religie. Nu mai este timp de pierdut, căci, cum spune proverbul, a ajuns cuţitul la os. Vom schiţa câteva posibile soluţii:

  1. Spun unii astăzi că Iisus Hristos este depăşit. De fapt aceştia îl urăsc pe Hristos şi nici nu suportă să audă numele Lui ori, dimpotrivă, vorbesc adesea de un hristos făurit după chipul lor, golit de dumnezeire. Şi de ce se crede că Hristos este depăşit? Pentru că nu oferă ceva nou. Însă noutate înseamnă pentru lumea contemporană cădere tot mai jos în păcat, depărtare de la faţa lui Dumnezeu. Adevărul este că omenirea este departe de a fi ca Hristos! Şi aceasta pentru că NU VREA. Lumea este ahtiată după nou, după senzaţional, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Pr. Dumitru Stăniloae spunea: cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de azi. Omul nu a evoluat, cum afirmă ateii, ci a involuat, s-a îndobitocit, a ajuns la roşcove şi încă nu se pocăieşte sincer pentru trădarea faţă de Dumnezeu.

Umanismul Ortodoxiei nu e raţionalist, ci credincios, mergând pe formula: tot ce este bun şi frumos este pentru slava lui Dumnezeu. El este democrat, nu este aristocrat. În timp ce umanismul greco-roman pur se adresa unui cerc restrâns de iniţiaţi, savanţi şi literaţi, umanismul ortodox se adresează întregului popor. El poartă pecetea celei mai democrate instituţii a lumii – Biserica. O primă sugestie ar fi căutarea modului teandric de a fi, realizabil numai in Hristos.

  1. Ortodoxia nu este o religie între alte religii. Ea e un mod de viaţă. Viaţa în Hristos este normalitatea existenţei umane. Ortodoxia este Biserică în sensul de Casa sau Trupul împăratului, unde omul Îl cunoaşte dialogic, nu dialectic pe Dumnezeu. Ortodoxia nu a fost niciodată în criză, ci a avut parte doar de provocări. Cine să fi pus în pericol Trupul al cărui Cap este Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Ce este de făcut? Trebuie tăiate de Trupul lui Hristos uscăturile care se propovăduiesc pe ele însele şi, cum spuneam mai sus, pusă în vigoare meritocraţia reală. Preotul nu este actor de teatru, ci este foc ce împăr-tăşeşte creştinilor Focul euharistic dumnezeiesc. Să nu uităm, însă, un lucru: printre milioanele de copii avortaţi în ultimii 20 de ani sigur se găseau şi o mulţime de viitori preoţi de înaltă vocaţie şi jertfelnicie. Cum spunea Andrei Şaguna: vreţi preoţi buni, naşteţi-i!

  1. b) Să nu ne fie ruşine că suntem ortodocşi, să mărturisim, chiar dacă unii vor râde de noi. Să mărturisim cu cuvântul, dar mai ales cu viaţa noastră, pentru a înţelege cei rătăciţi că merită să fii al lui Hristos. Dacă ei râd de noi, oare Dumnezeu n-a văzut şi acest lucru? Deci vom primi plată şi pentru mărturisire, şi pentru răbdare, şi pentru umilinţă.

Bântuie azi prin lume şi prin multe suflete omeneşti un duh demonic al tăcerii, al nemărturisirii lui Hristos, al fricii vinovate de laşitate că ne vom pierde poziţia socială sau respectul şi prestanţa în faţa lumii. Şi atunci când ortodoxul doarme, surprize de genul celei avute de unii nu sunt întâmplătoare, ci grăitoare. Sincretismul religios este aproape pretutindeni la el acasă. O anumită pătură intelectuală confundă ocultismele şi manifestările para-creştine cu elementele spiritualităţii unui popor. Împotriva acestora trebuie ridicat glasul şi mărturisit unicul Adevăr-Hristos.

O mare problemă a ortodoxului astăzi este individualismul lui, atunci când nu înţelege sau nu vrea să recunoască faptul că fiecare cădere este personală, însă ridi-carea e comunitară. Fără aproapele nu ne vom putea mântui. Câţi dintre noi ştim cine este cel de lângă noi, la Sfânta Liturghie? Ne interesează măcar? Oare într-o bătălie fiecare soldat luptă după cum vrea el sau împreună cu toţi camarazii lui, căci numai astfel poate fi înfrânt duşmanul?

  1. Este necesară schimbarea mentalităţii acelora care zic: cred în Dumnezeu şi atât, mai mult nu mă mai interesează, nici de Biserică nu mă apropii. Lor le lipseşte ritmul liturgic pe care îl aveau străbunii. Ţăranii români ÎI aveau pe Dumnezeu în fiecare moment al vieţii lui, peste tot era cu ei. Existau bătrâni analfabeţi, dar care ştiau Evanghelii pe de rost. Şi azi? Ε sigur că dacă imaginea bătrânilor noştri simpli va dispare din sufletul nostru, niciodată nu vom putea să le călcăm pe urme şi să fim buni ca ei.

Desigur, cel mai greu se schimbă mentalitatea cuiva. Nu este nevoie de poliloghie, ci de exemplu viu, să vadă cel rătăcit că se poate trăi şi altfel. Misiune creştină se poate face trăind pur şi simplu în Duhul lui Hristos. Este greu ca atunci când ne trezim dimineaţa, să simţim să Dumnezeu este Cel care ne-a trezit, cand ne apucăm de lucru, să simţim că Dumnezeu ne întăreşte? Avem o tradiţie de 2.000 de ani în spate, care afirmă cu certitudine că numai sub acoperământul harului şi cu ajutorul sfinţilor putem rezista la atacurile diavolului, care nimic nu urăşte mai mult pe lume decât un popor ortodox.

  1. Omul intră in veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Raiul sau iadul ni le pregătim noi, aici. Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se întâlneşte cu păcatul, acesta nu-1 atrage şi se ruşinează de el. În schimb, omul pătimaş pe dinafară rămâne om, dar pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Părintele Petroniu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, spunea că trebuie să ajungem la conştientizarea păcatului ce ne stăpâneşte şi în care trăim. Şi, mai ales, trebuie să vrem să scăpăm de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu! Este ca la doctor: doar trebuie noi să mergem la el, nu e necesar să ne tratăm singuri, ci aceasta e datoria şi ştiinţa lui.
  2. Dacă am ţine mai mult post, poate ne-ar ajuta Dumnezeu, ne-ar mai schimba. În trecut dorul postului era mare. Acum postul pare o povară. Alexandre Schmemann spunea că postul este ca un pelerinaj: pleci de undeva şi ajungi undeva. Dacă nu faci asta, degeaba n-ai mâncat. Ai ajuns ca magii la Betleem, simţi că S-a născut Hristos sau nu în sufletul tău? Dacă ai ajuns la Betleem, te întorci pe aceeaşi cale, cum a spus Irod, sau mergi pe altă cale? Dacă L-ai găsit pe Hristos, nu te vei mai întoarce pe aceeaşi cale a bâjbâitului, a întrebatului, a colindatului la curtea pă-catului şi a păcătosului.

Să ne aducem aminte de Părinţii din vechime, care posteau mult şi totuşi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau chiar peste 100 de ani. Astăzi am ajuns robi ai cancerului, dar nu numai al celui trupesc, dar mai ales al celui sufletesc care este pofta, nesaţiul.

  1. Pentru orice problemă să ne rugăm şi vom scăpa, căci Dumnezeu nu lasă pe cine Îl caută. Creştinul este omul rugăciunii, este casnicul lui Dumnezeu. Diavolul ar vrea ca să nu se mai roage nimeni lui Dumnezeu cel adevărat, ci toţi să îl slujească. Să nu îi facem pe plac, căci acelaşi vrăjmaş ne va pârî apoi lui Dumnezeu că nici măcar nu L-am căutat.

Pr. Prof. Emil Jurcan spunea: Dumnezeu nu ne lasă, dar doar dacă ne agăţăm de haina Lui. Lumea se înghesuie peste tot, dar numai spre Hristos nu. Să fim conştienţi că şi prin lumea înghesuită mai trece azi Hristos. Să ne agăţăm de El şi se va opri să stea de vorbă cu noi, ne va vindeca şi ne va milui, aşa cum a făcut şi cu femeia bolnavă de 12 ani de scurgerea sângelui, menţionată în Sfânta Evanghelie.

Folosul rugăciunii e imens. Ea ne curăţeşte sufletul, ea ne mijloceşte harul divin, ea ne face prieteni cu sfinţii. Să nu ne simţim aici în lume acasă, ci să fim străini călători spre veşnicie. Cine nu are program de rugăciune zilnic, acela nici să nu îndrăznească a se numi pe sine creştin. Să ne rugăm, mai ales pentru alţii şi pentru cei care ne urăsc, căci la fel a făcut şi Hristos-Înţelepciunea Tatălui.

  1. Dacă am avea râvnă mai mare pentru Potir, sigur ar scădea râvna pentru păcate. Ne lipseşte pulsul Euharistiei, dorul după Hristos. Fără un dinamism spre Dumnezeu suntem deja înmormântaţi înainte de moartea trupului. Ştim, vedem, simţim că se face totul ca în timpul Sfintei Liturghii, mai ales duminica, oamenii să fie ocupaţi cu altceva, să nu participe la slujbă. Orice să facă, numai rugăciune nu. Diavolul ştie că Liturghia este Hristos şi că împreună cu Hristos creştinii sunt de nebiruit.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca prin vinele noastre, încă de aici să nu curgă numai sângele nostru, ci şi sângele Lui. Ne-a făcut mădulare ale Bisericii şi pe toţi ne călăuzeşte spre mântuire. Ni se cere doar să răspundem fără întârziere şi pe măsură iubirii Lui dumnezeieşti. Iar plata va fi fără egal: dumnezei prin har.

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sf. Gheorghe, 1 martie 2016


Iubirea de mucenicie – fundamentul Ortodoxiei

cop.Andreev.Sfintii.catacombelor.Rusiei.165x235-page-001

Doamne ajută!

Ne cerem scuze pentru absența îndelungată. Site-ul a fost blocat, datorită faptului că platforma folosită a fost anulată și a trebuit reconfigurat site-ul din punct de vedere … tehnic. Dar rămânem în același Duh și vă oferim ceea ce am primit azi și noi, spre întărirea sufletească în vremurile pe care le trăim și pentru atitudine curajoasă în fața ispitelor veacului.

sfintii catacombelor rusiei


Paraclisul Sfântului Ierarh Ioan Maximovici – fragment (1 iulie 2015)


În data de 1 iulie 2015, la biserica Bunavestire din orașul Sf. Gheorghe, județul Covasna, s-a săvârșit slujba Privegherii în cinstea Sfântului Ioan Maximovici, având de față o părticică din Sfintele lui moaște, primite din San Francisco (SUA).

Slăvit să fie Dumnezeu întru sfinții Lui !

Pr. paroh Ciprian-Ioan Staicu

Pr Ciprian Staicu – lucrare de doctorat în teologie ortodoxă, dedicată Sfinților din închisorile comuniste din România

Coperta 1 - Teza de doctorat

Din mila lui Dumnezeu, la 6 ani după susținerea ei, sub îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan, vede lumina tiparului lucrarea de doctorat în teologie morală ortodoxă, având titlul: Semnificația și valoarea Înțelepciunii divine în spiritualitatea românească.

Este o lucrare în care am cercetat cum și cât este prezent Iisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu, Înțelepciunea dumnezeiască întrupată, în viața și spiritualitatea poporului român, considerând că la ora actuală această Prezență este Unica noastră șansă ca neam pentru a dăinui în istorie.

Am învățat multe de la Sfinții lui Dumnezeu și am ales ca să dedic această lucrare prietenilor mei dragi, Sfinții Mari Mucenici și Mărturisitori din închisorile comuniste din România secolului al XX-lea.

Coperta 4 - Teza de doctorat

Textul lucrării nu vorbește despre martiriul și mărturisirea lor, însă prezintă focul interior care i-a făcut să reziste fiarei comuniste și să se sfințească în și prin Hristos. De aceea am ales ca pe coperta 4 să apară banner-ul arborat de câțiva frați întru credința ortodoxă la parastasul de 1 an al Cuviosului Justin Mărturisitorul de la Petru-Vodă.

În comisia de doctorat am avut doi ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – ÎPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului și ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei. Așadar, această lucrare – tipărită exact în forma în care a fost susținută ca teză de doctorat – chiar dacă nu apare cu binecuvântarea expresă a unui ierarh, așa cum se obișnuiește, nu este lipsită de girul celor doi menționați mai sus. Nu am vrut să implic pe nimeni în demersul meu de a închina această lucrare viitoarei canonizări a Sfinților din închisori, însă nici nu am putut tăcea cu privire la jertfa lor și la prinosul de cinstire care li se cuvine.

De asemenea, mărturisesc cu toată inima SFINȚENIA a doi dintre cei ce apar pe coperta cărții – atât Sfântul Ilie Lăcătușu, cu ale cărei rugăciuni s-a născut MARIA, fiica mea și a soției mele, cât și Sfântul Justin Mărturisitorul, cu a cărui binecuvântare mi-am petrecut smerita mea viață din anul 2008 încoace.

Cuprinsul acestei teze de doctorat este următorul:

Introducere

 Capitolul I: Tainele Înţelepciunii divine descoperite în Sfânta Scriptură

A. Revelaţia Vechiului Testament despre Înţelepciunea lui Dumnezeu

  1. Universul – capodoperă a Înţelepciunii dumnezeiești
  2. Protopărinţii neamului omenesc și Înţelepciunea divină
  3. Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu
  4. Înţelepciunea în literatura sapienţială vechi-testamentară

 B. Noul Testament și Înţelepciunea lui Dumnezeu

  1. Logosul din Prologul Evangheliei după Ioan
  2. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu
  3. Înţelepciunea divină răstignită și nimicitoare a morţii
  4. Înţelepciunea – Duhul Sfânt și Biserica lui Hristos
  5. Despre Înţelepciunea divină în Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
  6. Dialectica înţelepciunii în epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob

 Capitolul al II-Lea: Tradiţia patristică ortodoxă – adevărata spiritualitate a Înţelepciunii divine

  1. Raportul dintre religia creștină și filosofia greacă antică
  2. Cultul divin ortodox – expresie vie a lucrării Înţelepciunii divine– Logosul divin întrupat – Dăruitorul înţelepciunii- Maica Domnului – mijlocitoarea creștinilor pentru primirea Înţelepciunii- Condiţiile morale necesare creștinului pentru dobândirea Înţelepciunii divine

    – Înţelepciunea divină și omul cel nou în Hristos

    – Martiriul – cunună a iubitorilor de Hristos

  1. Discernământul – păzitorul virtuţilor și lumina înţelepciunii creștine în spiritualitatea ortodoxă
  2. Apologetica sofiologică a Sfinţilor Părinţi
    • Doctrina ariană despre Înţelepciunea lui Dumnezeu
    • Răspunsul patristic împotriva lui Arie
    • Precizări referitoare la raportul dintre Înţelepciune și ideile divine
    • Teoria filosofică sofiologică
  1. Capitolul al III-Lea: Semnificaţia și valoarea Înţelepciunii divine în spiritualitatea românească 1. Precreștinismul dacic, premisă a înţelepţirii în Hristos
  2.  Întruparea paradigmei divine a poporului românÎnceputurile creștinismului în DobrogeaEtnogeneza româneascăLegea românească
  3. Paradisul etnic românesc – o realitate sofianică
  4. Evaluarea Înţelepciunii divine în paremiologia românească
  5. Înţelepţii cei îndumnezeiţi ai neamului românesc

 Capitolul al IV-lea: Importanţa modelului spiritualităţii românești în societatea contemporană

  1. Încercări contemporane de subminare a sofiologiei ortodoxe si a spiritualităţii româneștiZeiţa Sofia – dumnezeul feminismului contemporan
  2. România eternă și România istorieiO soluţie românească la ispitele contemporaneităţii

Un plan concret de resacralizare a societăţii românești actuale

 Concluzii

 

Cine dorește să citească această lucrare și să o aibă în biblioteca sa personală mă poate contacta la numărul de telefon 0740788876 sau la adresa de mail ciprioan@yahoo.com. Prețul acestei cărți este 15 lei. Ea se poate trimite prin poștă, iar cu tot cu taxele poștale, inclusiv cele de ramburs, prețul total este 20 de lei. Cine dorește mai multe exemplare, va avea parte de reducere. Am trimis această lucrare în mai multe locuri din țară, de unde doritorii o pot procura direct: librăria Sophia din București, librăria Editurii Evanghelismos din București și Librăria Mitropolitană din Sibiu.

Dumnezeu să apere neamul românesc de tot răul și să ne dea Înțelepciunea care biruie păcatul și moartea!

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu