Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Biserica în vremurile din urmă, potrivit scrierilor Sfinților Părinți și ale unor ierarhi și părinți contemporani

Ne-am propus să evocăm o descriere a Bisericii în vremurile de apoi, adică în vremurile noastre, care premerg venirii spurcatului antichrist. În vremurile din urmă Biserica va fi acolo unde este păstrat adevărul, dogmele și canoanele, nealterate și neschimbate. Și numărul membrilor Bisericii, pe care nici porțile iadului nu o vor birui, va fi foarte mic, precum afirmă însuși Mântuitorul Nostru Iisus Hristos: „Bucură-te, turmă mică.”

Sunt Sfinți mari, luminători mari ai vremilor din urmă care au vorbit despre aceste aspecte și vom da câteva exemple: părintele Serafim Rose, Arhiepiscopul Averchie Taușev, Sfântul Anatolie de la Optina, marii noștri duhovnici: Pr. Iustin Pârvu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Adrian Făgețeanu, Părintele Dionisie Ignat de la Colciu. De asemenea, despre aceste vremuri din urmă au scris în chip profetic și Sfinți din primul mileniu creștin, precum Sfântul Efrem Sirul, Avva Pamvo și alții, precum și alți Sfinți din mileniul al doilea: Sf. Nil Athonitul, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Nifon al Constantinopolului.

Arhiepiscopul Averchie Taușev de Jordansville spunea că ortodoxia își va pierde savoarea (conf. Apostazia și antihristul în scrierile Sf. Părinți, Fundația Sf. Martiri Brâncoveni, Constanța, 2007, pp. 103-107), și că sub masca ortodoxiei se va ascunde nonortodoxia. Tocmai prin pierderea savorii ortodoxiei, se va ajunge la această non-ortodoxie, care pare corectă numai în formele exterioare, miezul fiind găunos și plin de veninul înșelărilor și ereziilor.

Pe românește, dracul este politic corect, iar Biserica oficială va fi obedientă politicului („episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici”- Avva Pamvo) și nu lui Dumnezeu. Trebuie să știm că Biserica oficială apostată și supusă mai-marilor acestei lumi va fi prima care va prigoni adevărata biserică a lui Hristos (Ibidem, pp.109-113).

Iată ce spunea Arhiepiscopul Averchie: „Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor ! Apar „lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor.”

„Unii vor zice: „Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos Care spune: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care „porţile iadului nu o vor birui.”

Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolului, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diaspora, sau oricare alta. Se spune simplu – „Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de a Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi „biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească „biserică”.

„Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi ne vom lăsa „duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori vom merge „în pas cu vremea”, care ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.”

„Slujitorii Antihristului”, repeta el cuvintele evanghelice, „vor încerca să-i ducă în rătăcire, de se poate, chiar şi pe cei aleşi”. Şi totuşi, acest gând nu trebuie să ne apese şi să ne copleşească; din contra, după cum a spus Domnul Însuşi: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.”

Iată ce spunea și Sfântul Anatolie de la Optina: „Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mânăstiri nu va mai fi atunci niciun bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, de e cu putinţă, şi pe cei aleşi. Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt, însăşi învăţătura Bisericii.

Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu lăsa pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7, 16-20). Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi; acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea“, după cum a spus-o Domnul, adică vor intra nelegiuit, nimicind cu dea sila dumnezeiasca orânduială- pe aceștia Mântuitorul îi numește „tâlhari” (Ioan 10, 1).

După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când vei vedea în Biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite credinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi.

Îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de putere – aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „după roade” (Luca 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi, iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică.

În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii.

De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc” (Matei 10,32).

Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materiale se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci.

Întăreşte-te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos. Cu bucurie grăbeşte-te la mărturisire şi la îndurarea suferinţei ca bun ostaş al lui Iisus Hristos, Care a spus: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii“ (Apocalipsa 2, 10) Acestuia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin”. (Apostazia și antihristul…, pp. 221-224)

Ca răspuns către unii care susțin că nu s-a schimbat nimic după sinodul eretic tâlhăresc din Creta (iunie, 2016): Ce, măi, s-a schimbat ceva, s-au schimbat slujbele, tipicul? Sunt toate la fel, așa spun și sfinții că toate vor rămâne la fel, bisericile vor fi pline, însă miezul ortodoxiei va lipsi cu desăvârșire. Dar, vai, aceasta este înșelarea cea mare și mulți se vor pierde, căci Ortodoxia este tainică, se trăiește în adâncimile și profunzimile ei și nu la nivel formal.

A-L trăda pe Hristos nu înseamnă numai a-L huli, ci cu mult mai mult. În primul rând lepădarea are forme mult mai subtile decât credem noi. Tăcerea ierarhilor și preoților care refuză să spună adevărul după sinodul din Creta, refuzul creștinilor de a căuta adevărul și de a-i cerceta pe Sfinții Părinți, sunt forme foarte grave de lepădare și mult mai subtile decât formele grosolane pe care le știm. Se apostaziază în masă, deși sfinții ne-au avertizat și ne-au îndemnat să fim trezvitori. Ascultarea este oarbă. Ortodoxul a uitat că ascultarea merge până la păcat și până la erezie!

Alții spun: Mă depășește, părinte, problema aceasta cu erezia, este problema ierarhilor. Nu este deloc așa, este problema tuturor. Necunoașterea legii lui Dumnezeu nu ne absolvă de urmările catastrofale ale acestei necunoașteri minimale, urmări care pot să ducă la pierderea mântuirii. Sfântul Grigorie Palama spune că și cerșetor de vei fi și vei tăcea, greu răspuns vei da la Înfricoșata Judecată.

Iată ce zic Sfinții Părinți despre EREZIE:

„Tu îmi spui că te temi să-i spui preotului tău să nu mai pomenească pe ereziarh. Ce să-ţi răspund la asta? Eu nu-l îndreptăţesc: dacă comuniunea prin simpla pomenire pricinuieşte necurăţie, atunci cel ce pomeneşte pe ereziarh nu poate fi ortodox.” (Sf. Teodor Studitul, Epistola 58. Către soţia unui spătar numită Mahara)

„Vă rog, păziţi-vă pe voi înşivă de erezia pierzătoare de suflet, comuniunea cu care este despărţire de Hristos.” [Idem, Epistola 60(119). Către fecioare)

Aproape tot clerul B.O.R. tace, ierarhi și preoți. Puțini sunt cei ce strigă adevărul. Oare cui se adresează Sf. Grigorie Palama, care spune că tăcerea este ateism? De ce este ateism? Pentru că omul nu-și pune nădejdea în Făcătorul și Ziditorul a toate și preferă să zacă paralizat de frică spre pierzare.

Cum ne asemănăm noi cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a spus despre patriarhul Pyrhus, căzut în erezia monotelită , cuvintele care au cutremurat iadul din temelii: „Întreg universul de-l va pomeni pe patriarh eu nu-l voi pomeni!”

Putem înțelege într-o oarecare măsură pe cei care nu cunosc nimic legat de hotărârile eretice ale acestui sinod cretan, vizându-i aici mai mult pe mireni. Dar toate până la o vreme, fiindcă mulți nu vor să știe și nici nu se roagă ca Dumnezeu să le descopere. Dar ca preot nu este voie să nu ai habar de ce se întâmplă in jurul tău, nu este voie să nu fii trezvitor, așa cum ne îndeamnă Sfinții Părinți să fim… De noi preoții, depinde acest neam, de noi cei cu crucea în frunte. De noi depinde omul de rând, de mărturia noastră depinde viitorul acestui neam.

Așadar, fraților, să ne sculăm din somnul cel pierzător al fricii de oameni și să dăm mărturia cea bună, „să nu cruțăm cele de jos ca să nu le pierdem pe cele de sus.” (Sfântul Teodor Studitul).

Nu am scris aceste rânduri pentru ca vreunul dintre noi să-și piardă nădejdea, ci dimpotrivă, să ne trezim și să luăm aminte. Să cercetăm cu toții pe Sfinții Părinți, singurii care nu au greșit. Să întrerupem comuniunea cu ereticii, nemaiducându-ne la bisericile unde se pomenesc ierarhii eretici, ci să stăm acasă și să ne rugăm sau să mergem la preoții care au întrerupt pomenirea, astfel păstrându-ne credința curată și sufletele nealterate de erezie. Vom sluji ascunși pretutindeni, chiar sub cerul liber și vom accepta prigoana și  chiar moartea, așa cum ne îndeamnă Pr. Iustin Pârvu: „este vremea muceniciei!”

Să fim gata să murim pentru Hristos, căci așa vom dobândi viața cea veșnică. Să nu ne legăm inima de nimic material din lumea aceasta, căci prima treaptă a apostaziei este materialismul. Să ne nevoim a ne șlefui sufletele și a ni le curăța, ca să vedem înșelarea cea mare. Și să ne încredințăm că nu este cale de mântuire pe vremea aceasta decât acceptarea muceniciei și să fim încredințați cu tărie că Domnul va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, cu cei iubitori de adevăr.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

pr. Andrei Cojoacă

 

PS: Fără a avea vreo legătură directă cu subiectul nostru, părinților care aveți copii, vă rog explicați-le că prin jocul numit șotron, copiii calcă Sfânta Cruce în picioare! Și nu este permis acest lucru!

 

Recomandăm:

CARTE de teologie ortodoxă: Uniți întru slujirea lui Hristos

O poezie inspirată a unui preot mărturisitor ortodox

Ce-ți doresc eu, ție?

Ce-ți doresc eu, ție

Dragă ierarhie,

Parca-i fi în fașă

Așa ești de lașă.

Ne-ai vândut la piață

Pe-un preț de paiață

Ne-ai îndurerat,

Și ne-ai junghiat.

Voi înalți ierarhi

Episcopi, Patriarhi

Chiar nu ne iubiți!

Ba chiar ne urâți!

Ați uitat de turmă

Fugiți fără urmă

Ne-ați băgat, se știe

Tiptil în erezie.

Ce îți pasă ție

Dragă ierarhie?

De durerea mea

Și de crucea-mi grea.

Că tu nu mai cauți

A Domnului Cruce

Cauți desfătarea

Și viața dulce.

Uitași că paharul

Crucii e amar

Și te-ndulcești zilnic

De-al lumii nectar.

Fugi de Adevăr

Fugi fără zăbavă

Și te îmbraci grabnic

Cu a lumii slavă.

Dar îți amintesc

Că Domnul Dumnezeu

Nepăsarea ta

Va pedepsi greu.

Că tare-ai uitat

Misiunea ta

Și ne-ai adăpat

Cu durere grea.

Ce-ți doresc eu ție

Dulce ierarhie?

Întoarce-te grabnic

Și plânge amarnic.

Fii izbăvitoare

Mărturisitoare

Ieși odat΄ din fașă

Și nu mai fi lașă.

Apără-ți poporul

Care-ți duce dorul

Fiți vrednici urmași

De înaintași.

Și-ți mai zic ceva

Ce a nu crede-ți vine

Încă te iubesc

Și mă rog pentru tine.

Dară la prestol

NU TE POMENESC.

Până nu te-ntorci

La legile divine.

PS :Iară voi preoților

De frica prigoanelor

Nu mai stați zgribuliți

IEȘIȚI ȘI MĂRTURISIȚI!

Că așa vă mântuiți.

Că nu este mântuire

Fără de mărturisire

Căci pentru fricoși în IAD

Arde tare-un negru vad.

                                                                                                                                                                                                                           Cu dragoste și durere,

                                                                                                                                                                                                                                   pr. Andrei Cojoacă

Apoteoza papismului estic

Am primit pe mail, preluat de pe facebook. Mulțumim traducătorului din limba engleză. Fragmentul de mai jos este doar o parte din articolul în original, aflat la sursa menționată în final. (Redacția)

APOTEOZA PAPISMULUI ESTIC
de protopresbiter Andrei Novikov

Acest articol este o analiza a discursului Patriarhului de Constantinopol Bartolomeu, la Sinaxa Arhiepiscopilor Patriarhiei de Constantinopol, care a avut loc la Istanbul în perioada 1-4 septembrie 2018.

În discursul său – care nu a fost contrazis de nici un episcop al Bisericii din Constantinopol, a fost întâmpinat chiar și cu aprobare generală – Patriarhul Bartolomeu la nivelul ecleziastic oficial a proclamat poziția dogmatică prin care Patriarhia Constantinopolului și patriarhii săi revendica primatul administrativ și judiciar, puterea în plinătatea Bisericii lui Hristos.

Aceste prevederi sunt o aliniere la erezia latină a papalității. Dezvoltat, în special, în ultimul secol de lucrările diferiților teologi din cadrul Patriarhiei Constantinopolului, aceasta a fost numită „papismul estic”. Aceasta înseamnă revendicarea dreptului Patriarhiei de Constantinopol de a crea un model de guvernare și autoritate în Biserica Ortodoxă, similar cu cel al catolicilor, numai cu Patriarhul de Constantinopol în locul Papei și în locul Bisericii Romane – Biserica Constantinopolului.

Actualul Patriarh Ecumenic a declarat Primatul de Onoare, pe care în Biserica din secolul al unsprezecelea patriarhul Constantinopolului l-a avut în locul Papei în Dipticul Bisericii Ortodoxe, fiind o instituție specială cu autorități, prerogative și privilegii care nu au fost niciodată cunoscute în tradiția bisericii.

Papismul estic

Este lamentabil să vedem cum, după atâtea secole de luptă cu Papismul Roman, Biserica Constantinopolului însuși se încadrează în aceeași erezie, aceeași seducție ca papismul. Impunerea puterii asupra plinătății ortodoxe de către Fanar, așa cum a fost cu Papa în vremea lui, este o încercare imprudentă și mândră de a profita de poziția „Șef al Bisericii” de la Domnul nostru Iisus Hristos, de a revizui apostolatul și ecleziologia patristică, să devină mai presus de Biserică, să distrugă structura canonică a Bisericii și să priveze Bisericile locale de adevărata libertate care a fost întotdeauna atât de caracteristică și distinctivă Sfintei Ortodoxii.

Sursahttp://orthochristian.com/115685.html#sdfootnote10sym

Din dragoste față de Gheronda Gavriil Cutlumușiatul, părintele mărturisitor de Hristos

Îndrăznesc, cu mare nevrednicie, dar cu responsabilitate preoțească, să aștern aici câteva gânduri referitoare la Gheronda Gavriil Cutlumușiatul.

1. De când l-am cunoscut, acum 10 ani, nu l-am ocolit niciodată când am fost în Sfântul Munte și îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit, în Hristos. Mi-a dat de curând o carte, spre traducere, cu rugăciuni de slavă închinată Sfintei Treimi. Are 400 de pagini, format mai mare ca A4 și este de o finețe și adâncime teologică ce m-a impresionat profund, parcă citeam o operă patristică de genul scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. Iar pe copertă, la locul destinat autorului, scrie: un monah aghiorit. L-am întrebat dacă poate fi publicată în limba română, dacă mai trebuie să cer binecuvântare de la acel „monah”, a recunoscut că el este, dar s-a smerit și a adăugat că doar a adunat în acea carte ceea ce a auzit… de la alții.

2. Arhondaricul părintelui Gavriil este plin de cărți, reviste și hârtii dactilografiate – toate cu mesaje ortodoxe, patristice, anti-ecumeniste și anti-masonice. Cine caută pe acest site mai în urmă va găsi multe detalii referitoare la acestea, doar prin accesarea numelui de „Gavriil”.

3. Părintele Gavriil a întrerupt pomenirea ereticului Bartolomeu, iar părintele Irineu, francez de origine, alungat de ecumeniștii de la mănăstirea Vatopedi, slujește la Chilia Sfântului Hristodul în duh ortodox, fiind găzduit de Gheronda Gavriil.

4. Din spusele părinților athoniți ortodocși (Epifanie, Alipie, Avacum, Sava, Hariton etc) în jurul părintelui Gavriil, la chiliile vecine sunt părinți care nu au întrerupt pomenirea sau au făcut-o în duh de iconomie. Presiunea exercitată asupra părintelui Gavriil, zilnic și din toate părțile, este uriașă. Numai Maica Domnului îl ține.

5. Părintele Gavriil era foarte bolnav acum câteva săptămâni, când l-am văzut ultima oară am observat că pe frunte, acolo unde avusese în trecut o excrescență neagră (pe care a operat-o), acum toată fruntea era neagră și părintele nu se simțea deloc bine. Să ne rugăm pentru el.

6. Faptul că vor să îl dea afară din Sfântul Munte este o realitate, dar și un test și o amenințare clară pentru toți cei care vor să rămână ortodocși.

7. În articolul publicat azi la adresa http://trelogiannis.blogspot.com/2018/09/blog-post_993.html, autorul pe nume Isaac Aghioritul (pe care eu nu îl cunosc) spune chiar la început așa: „când l-am întrebat (pe părintele Gavriil) despre pomenirea patriarhului (Bartolomeu), nu mi-a spus că nu se mântuiesc cei care îl pomenim! (în original: όταν τον ρώτησα για την μνημόνευση του Πατριάρχη δεν μου είπε ότι δεν σώζονται όσοι τον μνημονεύουμε)”. Apoi se spune că părinții de la Cutlumuș (adică ereticii, care au alungat deja din mănăstire pe părinții ortodocși, cum a fost și monahul Iosif, german de origine) s-au dus la chilia lui Gheronda Gavriil și i-au spus să nu își facă griji, nu va fi dat afară.

8. Observăm din exprimarea de mai sus că părintele Isaac face parte dintre cei care îl pomenesc pe ereticul Bartolomeu, căci folosește verbul „a pomeni” la modul indicativ, timp prezent, persoana I, număr plural. Deci nu s-a îngrădit de erezie.

9. Că părintele Gavriil a spus sau nu cuvintele de mai sus nu putem știi decât atunci când îl vom întreba personal. Dacă a spus așa ceva – o dată sau de mai multe ori – înseamnă că a căzut în capcana părtășiei la erezie sau, mai grav, a neacceptării că pomenirea numelui ereticului se face spre osândă, iar cine este sub osândă oare cum se va mântui?

10. Toți cei cu nume mare au ispite mari. Este și normal, satana vrea să îi surpe prin toate mijloacele posibile. Problema principală a părintelui Gavriil nu este a fi dat afară din Athos, ci grija sfinției sale și a noastră a tuturor este a ne mântui.

11. Ceea ce otrăvește într-o oarecare măsură lupta antiecumenistă este teama de prigoană. Dacă citim scrierile Sfântului Teodor Studitul vom vedea că această teamă nu are nicio valoare mântuitoare, ci ea este dovada inexistenței mărturisirii autentice ortodoxe.

În concluzie:

a) cel prigonit, alungat, amenințat, bătut, omorât pentru Hristos are șansa să ajungă din Mărturisitor, prin suferință, Mucenic. Ce este rău în asta? Sinaxarul este plin de creștini care își doreau din toată inima prigoana și moartea pentru Hristos. Astăzi domină atitudinea axată pe… scuze.

b) tot pământul este al lui Dumnezeu. Ca să ne smerim toți, să ne amintim de Sfântul Grigorie Teologul: acesta a murit singur, în pustie, de abia s-au găsit doi oameni, care au aflat trupul lui la câteva zile după moarte, ca să îl îngroape. Și nu era oricine, ci „vulturul teologiei ortodoxe.”

c) cine se gândește că a trăit mulți ani în mănăstire și nu vrea să fie alungat din ea este în înșelare. Exemplu de mărturisire îl au pe Gheron Evstratie Lavriotul, duhovnicul părintelui Sava Lavriotul, care a fost alungat de ecumeniști din Marea Lavră după 50 de ani de viețuire acolo. Și Dumnezeu are o misiune cu sfinția sa în continuare.

d) cine pomenește pe eretici este și el eretic. Cine nu se îngrădește de eretici este și el eretic. Nu există nimic între adevăr și minciună. Noi nu acuzăm pe nimeni, ci spunem doar adevărul răspicat, iar fiecare hotărăște așa cum îl îndeamnă conștiința; fiecare vom da seama de faptele noastre, fără excepție.

Dumnezeu să îi rânduiască părintelui Gavriil încă vreme de mărturisire curată și ortodoxă, să îl ferească de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți și să ajungă la sfințenie, netemându-se de nimeni și nimic decât de Bunul Dumnezeu, spre mântuire!

Cu dragoste în Hristos,

pr. Ciprian

Ecumeniștii care spun că apără bisericile și mânăstirile de eretici s-au făcut, de fapt, „sminteală lumii, pildă de lepădare, îndemn spre pierzare”

Motto: „De nici un folos nu este viața curată dacă învățăturile sunt stricate.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Deseori am auzit la preoții de mir sau de mânăstire afirmația că dacă ar părăsi bisericile sau mânăstirile în care slujesc, ecumenist, vorbind însă uneori contra (Anti)sinodului din Creta din 2016, în acestea ar urma să vină slujitorii cei adevărați ai ecumenismului, care ar propovădui pe față erezia și s-ar face un rău și mai mare.

Totdeauna am considerat această argumentație ca o mare fățărnicie, care de fapt încearcă să justifice lașitatea și lipsa de caracter a acelora. Între lupii răpitori la vedere și cei ascunși în blană de oaie sunt de preferat cei din prima categorie; astfel știi cine sunt dușmanii și te poți lupta sau feri de ei, pe când ceilalți care mimează rezistența sunt greu de reperat și stricăciunile pe care le produc turmei sunt incomparabil mai mari.

Să vedem ce spunea Sfântul Theodor Studitul în acestă problemă, cum îi scria egumenului Evstratie care credea că împărtășindu-se cu luptătorii împotriva sfintelor icoane apără mânăstirea și icoanele:

„Nu pare lucru nevinovat că, deși ai fost prins de omul împăratului, ai rămas cu toate acestea nevătămat, adică te-au lăsat slobod. Fiindcă asta se leagă de cele ce se zvonesc despre tine. Este, de altfel, lucru prea adeverit că nimeni dintre cei ce au mărturisit cu îndrăzneală credința ortodoxă nu rămâne neîntemnițat sau măcar exilat, adică pus pe fugă. Dar cei ce scapă de pedepse înseamnă că s-au lăsat amăgiți de eretici, ca să nu vorbesc mai cu asprime și să te mâhnesc.

Ori poate n-ai deslușit, tu cel atât de străvăzător, cumplita prigoană a lui Leon cel cu nume de fiară, a cărui mână ucigașă i-a prins până și pe acei cinstitori ai icoanelor de alte neamuri și i-a ucis și i-a pierdut, sau – în cazul celei mai mari bunăvoințe – i-a pus sub pază după o cruntă biciuire afară, desigur, de cei care au arătat supunere.

Deci devreme ce tu n-ai suferit nimic din toate acestea după prinderea ta, iartă-mă, dar ai cedat, preacuvioase. Și nu pretinde că păstrezi bisericile tale în siguranță (subl. mea) și icoanele lor neatinse, și pomenirea Preasfințitului nostru patriarh (Nichifor); căci astfel de flecăreli spun și alții care au fost ademeniți și s-au plecat iconomahilor. Nu era cu putință să se păstreze acestea, decât numai dacă s-a săvârșit o trădare a mărturisirii ortodoxe.

Căci care este folosul dacă ne îngrijim de biserici neînsuflețite, odată ce ne-am pierdut pe noi înșine și nu ne numim biserică a lui Dumnezeu? (subl. m). Nici icoana lui Hristos, nici a Maicii Sale, nici a vreunui Sfânt nu se primejduiește să pățească nimic, de vreme ce ei sălășluiesc în ele ca prototipuri, ci pier sufletește, din contră, cei ce socotesc că le pierd pe ele, dar și cei ce – chipurile pentru a apăra icoanele – fug de mărturisire și de reaua pătimire care îi urmează (subl. m). Vai! Unii mor, alții sunt surghiuniți, alții biciuiți, alții închiși; munții, pustietățile, stâncile și peșterile îi găzduiesc pe fericiții prigoniți, iar noi rămânând în mânăstirile noastre să credem că nu vom pătimi nici un rău? Defel!” (Epistola 106, cartea a doua, în P.G. volumul 99).

După cum putem vedea, Sfântul Theodor îl mustră pe egumenul Evstratie cu fermitate, dar cu blândețe și îi arată că cei ce fug de mărturisire nu apără nici biserica sau mânăstirea și nici icoanele; acestea, dat fiind că acțiunile se petrec în vremea ereziei iconoclaste, a luptei contra sfintelor icoane, care a bântuit în Imperiul bizantin, în două etape, între anii 726-775, respectiv 813-842.

Nu la fel de blând se arată Sfântul Theodor cu egumenul Teofil, care se împărtășise cu iconomahii și care susținea, ca și trădătorii de astăzi ai Ortodoxiei, că astfel apără biserica/mânăstirea. Pe acesta Sfântul îl mustră cu asprime, numindu-l de trei ori ticălos și îi spune că s-a făcut sminteală lumii:

„O, nepăsare! O, luptă cu Dumnezeu! Prin defăimarea icoanei Sale s-a săvârșit lepădare de însuși Hristos, dar și de Născătoarea de Dumnezeu și de oricare dintre Sfinți. Pentru icoanele Sfinților a fost izgonit arhiepiscopul (Nichifor), au fost surghiuniți episcopi, iar egumenii au suferit aceleași rele împreună cu monahii, monahiile, mirenii și mirencele.

Unii sunt bătuți, alții închiși, unii pier de foame, alții sunt munciți, unii fug pe mare, iar alții în pustii. Pustietățile și peșterile sunt pline; plini sunt munții și vâlcelele. Trupurile sunt măcelărite, sângiurile curg, toată țara noastră este răscolită de prigoană. Tot ce este sub soare, aș zice, plânge și se jelește.

Iar tu, o, de trei ori ticălosule, deși te-ai supus împărtășirii pierzătoare cu ereticii și șezi în lăcaș de pierzare, ca să zic așa, și nu mânăstiresc, spui că toate merg bine, batjocorindu-i în chip jidovesc pe purtătorii de Hristos – sau mai bine zis pe Hristos Însuși – pentru Care aceia și pătimesc? Și ce biserică ai scăpat, tu, care ai pângărit biserica lui Dumnezeu, adică pe tine însuți? Pe care frați i-ai păzit? Pe cei care s-au pierdut prin părtășia ta cu ereticii, fie și la o simplă masă împreună? Te-ai făcut sminteală lumii, pildă de lepădare, îndemn la pierzare, trup și nu duh, „înnegritor” și nu luminător (subl. m). Acestea le strigă însuși adevărul către astfel de necinstitori, pe care, dacă nu se vor pocăi pentru sfaturile lor fără de Dumnezeu, nu trebuie să-i socotim creștini” (Idem, Epistola 89).

Așa îl mustră Sfântul Theodor pe rătăcitul egumen Teofil făcându-l „sminteală lumii, pildă de lepădare, îndemn spre pierzare”. Tot la fel sunt și euro-preoții și euro-monahii zilelor noastre care vin cu o astfel de argumentație care, după cum se vede, nici nu este nouă și nici nu le aparține, dar care le este insuflată de vrăjmașul lui Hristos, cel învechit în rele.

Tot de aici aflăm și cum se desfășurau prigoanele în acel ultim pătrar al mileniului I, când împărații, cu ierarhia și clerul eretic, suflau vânt de ucidere asupra celor dreptcredincioși.

(Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei,

Editura Egumenița, 2015, pp. 523-525)

 

Silviu DelaDorna

Cruce sfântă

(„Răstignită” pe altarul iubirii…)

La margine de drum, eu te-am văzut

Stând neclintită, umilă, pe cărare

Și stai ș-aștepți zidită spre-nchinare,

Fie-n altare de biserici ori acoperișuri scut.

 

Așa erai odată, când străbunii

În fața ta plecau genunchii ori se-nchinau

Cu plecăciune, scoțându-și pălăria te sărutau,

Căci ei știau puterea ta în fața lumii.

 

Cruce sfântă, cu putere, din lemn sfânt,

Tu ai purtat pe Acela ce în chinuri

Lumea-ntreagă a scăpat de dureri și de suspinuri,

Cu iertarea golind iadul și ridicând doar prin cuvânt.

 

Cine te mai poarta astăzi la gâtul său

Ca pe un scut, legându-și viața lui și mântuirea

De forța ta nebiruită, urmând povățuirea

De a păstra credința dreaptă în drumul său?

 

Mulți te-au schimbat și te-au vândut

Purtând podoabe, te-au dat la schimb

Pe aur, pe arginti ori pe fier strâmb

Nemaiștiind nici cum, nici când ei te-au pierdut!

 

Dar cel mai mult îl doare pe Cel ce te-a purtat

În spate, spre Golgota, căzând de-atâtea ori,

Că lumea a uitat răscumpărarea de multe ori

Și calcă-n adormire un drum spre iad pavat!

 

Cum să nu plângă Maica Sfântă

Și Domnul cum n-ar lacrima,

Văzând Biserica cea sfântă

Fără de Cruce, purtând în vârf o „altceva”?

 

Fără de teamă de pedeapsă, uitând de moarte,

Uitând de Judecată și de Hristos,

Ei cred că-n loc de Cruce Îl scot și pe Hristos

Din cărți cu-aceste semne sparte!

 

Vai celor care l-ați vândut pe Domnul!

Tot iadul de-ar urla din răsputeri,

Puterea Crucii va birui a lui puteri!

Lauda ei pe veci, mărit sa fie Domnul!

 

14 septembrie 2018

Mihaela Cristina Popa