Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, tiroida și … biletul de avion

8

 

În anul 2010, mama mea, Victoria Teodora, având mai multe probleme de sănătate și încercând să afle cauza lor, a descoperit că ele se datorează glandei tiroide. Doctorul care o trata, a sfătuit-o să i se îndepărteze în mod chirurgical glanda tiroidă, pentru a evita și alte probleme. Vreau să menționez că și găsirea medicului curant și a chirurgului s-a făcut prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și mama mea a avut parte de medici extraordinari. Mama s-a internat în spital și, în urma unei operații chirurgicale reușite, slavă Domnului, i-a fost scoasă glanda tiroidă.

Urma ca după operație să fie efectuată biopsia tiroidei, spre a se vedea natura problemelor. La biopsie nu a primit un răspuns ferm, i s-a spus doar că are câțiva noduli de natură suspectă și că ar fi bine să facă o iradiere cu iod radioactiv, spre a înlătura orice suspiciune viitoare. La început mama a refuzat, dar cu timpul s-a gândit să meargă la iradiere. 

Noi locuim în București și din când în când mergem la Sfântul Maslu și la Dumnezeiasca Liturghie la Mănăstirea Radu Vodă, unde se află o parte din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie. Mama lua untdelemn sfințit de la candela Sfântului, se ungea cu el și se simțea foarte bine. În vară am decis să mergem într-un pelerinaj în Grecia, la moaștele Sfântului Nectarie și ale Sfântului Ioan Rusul, despre care știam, de asemenea, că este grabnic ajutător și vindecător. Ne-am înscris pentru pelerinaj și am plecat. Pelerinajul avea anumite puncte obligatorii de atins și, totodată, în măsura timpului și a numărului de solicitanți, se mai putea merge și la alte mănăstiri. Cum am plecat în pelerinaj, o doamnă din autocar ne-a vorbit despre Sfântul Efrem cel Nou și a început să strângă semnături cu cei doritori a se închina moaștelor Sfântului. Fără să cunoaștem cine este acest Sfânt, ne-am înscris imediat, din dorința de a ne închina și altor moaște ale altor Sfinți în afară de cei amintiți și de cei din itinerariu. S-a hotărât, datorită numărului mare de solicitanți, să se meargă și la Mănăstirea Sfântului Efrem de la Nea Makri. Am ajuns la sfintele sale moaște, ne-am rugat și le-am sărutat, nădăjduind și în ajutorul acestui Sfânt „necunoscut” nouă până atunci.

Vă mărturisesc că după o perioadă, mama a mers la un control pentru a vedea care mai este starea de sănătate și pentru a se decide dacă va face iradierea sau nu. Doctorul curant i-a spus că nu mai sunt probleme și că necesitatea iradierii a dispărut. Urmează să facă analize și control periodic, dar nu mai sunt probleme, slavă Domnului.

Văzând toate acestea, I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate și am decis ca în anul următor să mergem în același pelerinaj, spre a mulțumi tuturor Sfinților pentru ajutor. Ne-am înscris în pelerinaj, dar cu o altă agenție organizatoare. Deși am avut numeroase ispite, am reușit să ajungem la toți Sfinții la care ajunsesem și în primul pelerinaj și în plus am reușit să ajungem și la Mănăstirea Kato Xenia, unde se află Brâul Maicii Domnului. Când am urcat în autocar, am găsit în mapa cu programul pelerinajului și Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou, care se citea zilnic, întreg pelerinajul fiind pus de agenția organizatoare sub ocrotirea Sfântului Efrem.

Le mulțumim din tot sufletul Maicii Domnului, Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Efrem cel Nou și tuturor Sfinților pentru tot ajutorul dat, văzut și nevăzut, știut și neștiut. Și în primul rând le mulțumim pentru ajutorul dat mamei mele spre a depăși cu bine acele probleme de sănătate.

Pe timpul pelerinajului mi-am propus să citesc mai multe despre Sfântul Efrem la întoarcere. Nu m-am grăbit să fac aceasta și, ca să fiu sincer, cred că am și uitat puțin. La un moment dat eram într-o librărie, căutând ceva de citit și am zărit pe un raft cartea despre minunile Sfântului Efrem în România. Fără să stau pe gânduri, am cumpărat-o și am citit-o în săptămânile următoare, fiind impresionat de minunile săvârșite de Sfântul Efrem, de grabnicul său ajutor și de diversitatea problemelor rezolvate. Vreau să amintesc și eu două situații în care am simțit ajutorul Sfântului Efrem, chiar în timp ce citeam cartea. 

Mă durea foarte tare o măsea, cred ca îmi ieșea o măsea de minte, aspect care nu este deloc plăcut, indiferent de vârstă și nu știam ce să fac. Nu îmi place să iau medicamente. M-am uns cu untdelemn sfințit adus din Grecia de la toți Sfinții pe la care am trecut, inclusiv de la Sfântul Efrem cel Nou, zicându-mi că ei mă pot ajuta să scap de durerea de măsea. Și așa a fost. În scurt timp durerea a dispărut.

Acum nu mult timp căutam un bilet de avion să mă întorc acasă în concediu, fiind puțin plecat din țară, verificând în fiecare zi prețurile, din dorința de a găsi un preț mai bun. Zi de zi prețurile creșteau considerabil și nici urmă de reduceri. Văzând că prețurile au depășit cu mult pragul pe care îl văzusem când am început eu să caut, am hotărât să-mi iau bilet în cel mai scurt timp. Dar am zis, în gând: „Sfinte Efrem ajută-mă să găsesc un bilet la un preț bun!” A doua zi, fiind hotărât să cumpăr biletul, indiferent de preț, am observat cu bucurie că prețul era cu mult mai mic decât în zilele precedente. Am luat biletul, mulțumind Sfântului Efrem pentru ajutor. După acel moment, prețurile au început să crească, ajungând chiar să se dubleze față de momentul inițial.

Sfântul Efrem, alături de toți sfinții, a devenit apropiat sufletului nostru. Și am ajuns, din iconomia lui Dumnezeu și pentru rugăciunile Sfântului Efrem cel Nou, să dobândim un nou sfânt prieten, grabnic ajutător și mijlocitor pentru noi păcătoșii înaintea lui Dumnezeu. Și sunt convins că Sfântul Efrem cel Nou și ceilalți Sfinți mijlocesc în tot ceasul pentru noi, săvârșind neîncetate minuni, pe care din cauza slabiciunii noastre omenești și a păcătoșeniei noastre, nu suntem în stare să le vedem întotdeauna.

Îi mulțumim lui Dumnezeu, Maicii Sale și tuturor Sfinților pentru tot ajutorul dat! Slavă Domnului pentru toate! Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi! 

 

                                                      Ionuț Gabriel Grigore

 

P.S: Am scris această mărturisire din dorința de a mulțumi Sfinților pentru tot ajutorul dat și pentru a face cunoscut și altora faptul că Dumnezeu ne ajută întotdeauna, prin rugăciunile și mijlocirea celor plăcuți ai Lui.

Mărturie despre ajutorul primit de la Sfântul Efrem cel Nou și de la Sfântul Ilie Lăcătușu

4

Am aflat de Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, în luna martie a anului 2009, de la o colegă care primise viața sfântului printr-o scrisoare de la un preot.

După câteva luni am cumpărat două cărţi despre viaţa Sfântului Efrem cel Nou. M-a impresionat foarte mult viaţa şi chiar am plâns după ce am citit pătimirile şi chinurile la care a fost supus. Am povestit şi altora despre Sfântul Efrem cel Nou şi despre minunile lui.

Prima dată când i-am cerut ajutor Sfântului a fost pentru mama mea, care trebuia să recupereze un act foarte important. Ne-am chinuit trei ani să recuperăm acel document, iar după ce am citit Acatistul şi Paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, a doua zi, ajutorul nu a întârziat să apară. Sfântul Efrem cel Nou a reuşit într-o singură zi ceea ce noi nu am putut în trei ani.

Acatistul şi Paraclisul Sfântului Efrem le-am dat şi fiicei mele, care trecea prin cel mai greu moment din viaţa ei: o biopsie la colul uterin, urmând ca în funcţie de rezultat să se programeze la operaţie.

În acea perioadă amândouă ne rugam foarte des la Sfântul Efrem cel Nou şi la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Auzisem despre viaţa şi minunile Sfântului Ilie Lăcătuşu şi că este înmormântat în cimitirul Giuleşti din Bucureşti şi ne-am hotărât să mergem să ne închinăm sfintelor lui moaşte.

 

34d

Am fost foarte plăcut impresionate, că la Sfântul Ilie Lăcătușu veneau sute de persoane, din toate colţurile ţării, majoritatea având de povestit câte o întâmplare, cum i-a ajutat Sfântul. Când mergi la mormântul Sfântului, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, deoarece poţi aşteptata la rând 5-6 ore ca să te închini. În acest timp am citit acatistul Sfântului Ilie Lăcătuşu, al Sfântului Efrem cel Nou şi al Maicii Domnului.

Am simţit ajutorul sfinţilor, rezultatul biopsiei a fost bun, iar operaţia a fost una uşoară.

În acest timp, fiica mea se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Farmacie şi din cauza problemelor de sănătate se gândea să renunţe la meditaţii şi la studiu. Am sfătuit-o să nu renunţe şi să se roage în continuare cu încredere la cei doi sfinţi.

După aflarea rezultatului biopsiei, fiica mea s-a dus a doua zi la cavoul unde este trupul Sfântului Ilie Lăcătuşu şi, fiind închis, s-a aşezat lângă peretele criptei şi a citit acatistele celor doi sfinţi. Astfel le-a mulţumit şi i-a rugat s-o ajute să ia examenul la facultate. Bineînţeles că sfinţii i-au oferit şi această bucurie şi de atunci poartă cu ea o iconiţă şi acatistul Sfântului Efrem cel Nou la fiecare examen.

Mulţumim celor doi sfinţi ai lui Dumnezeu pentru ajutorul lor şi vă îndemnăm să vă rugaţi cu încredere.

Doamne ajuta!

 

Ana şi Roxana-Mihaela

 28.04.2014

Marșul pentru VIAȚĂ – Sf. Gheorghe, județul Covasna, 16 martie 2014

DSC09416

Mulțumim Maicii Domnului, Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvântat cu vreme bună și cu credință, spre a lupta întru rugăciune pentru drepturile pruncilor nenăscuți și născuți.

DSC09420

A fost o vreme posomorâtă și rece, până am ieșit din biserică, la finalul Dumnezeieștii Liturghii, pentru începerea Marșului. De când am plecat, cu scandări antiavort și cu rugăciune, până când s-a terminat Marșul, a fost soare, cald și foarte frumos. Apoi, după agapa creștină din finalul Marșului – căci am mărșăluit împreună, ne-am rugat împreună, deci se cădea să și mâncăm ceva împreună, așa ca frați și surori întru Hristos – a început ploaia și furtuna.

Au participat aproximativ 80 de persoane, conduse de doi preoți: pr.drd. Cristian Ovidiu Groza, parohul catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din municipiul Sf. Gheorghe și pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu, președintele Asociației Prietenii Sfântului Efrem cel Nou din Sf. Gheorghe.

DSC09382

Sfântul Prooroc Ilie a mijlocit înaintea lui Dumnezeu și ne-a adus soare, iar Maica Domnului ne-a dat binecuvântare. Slavă Ție, Doamne, pentru toate !!!

Programul întregii Săptămâni pentru Viață (10-16 martie 2014) a fost următorul:

1.  Concurs de desen, adresat tuturor, cu tema „Copiii – bucuria familiei”

2.  Atelier de origami cu tema „Familia – Copiii” (Joi, 13 martie 2014, ora 16, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”)

3.  Vizionarea filmului creştin „Bella” (intrarea liberă) (Sâmbătă, 15 martie 2014, orele 17-19, Sala Arta a Teatrului „Andrei Mureşanu”); au participat peste 50 de români și maghiari din Sf. Gheorghe

4.  Marşul pentru Viaţă

Duminică, 16 martie 2014, ora 1230, pe traseul Catedrala Ortodoxă — Piaţa Sfântu Gheorghe — Primăria Sfântu Gheorghe — Instituţia Prefectului Judeţului Covasna — Piaţa Mihai Viteazul.

Au fost două luări de cuvânt: Georgeta Dincă, asistent social la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, care a sensibilizat auditoriul în legătură cu actul de adopție al unui copil.

DSC09411

 

A urmat discrursul rostit de Larisa Gîfei din Sf. Gheorghe, studentă în anul I la Facultatea de Medicina și Farmacie din Oradea, care a prezentat cartea doamnei doctor Christa Todea-Gross, despre adevărata față a vaccinării populației.

DSC09432

Cartea respectivă este de cea mai înaltă valoare științifică și ea poate fi citită sau preluată integral de pe internet (de la adresa http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&ved=0CDYQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.ortodoxiatinerilor.ro%2FVaccinurile.pdf&ei=c8gmU-KBEsjNygP97oBY&usg=AFQjCNGTKontzv0lS14-Tii_ENS6BGLhrg&sig2=OtjtADRGsx-AZDP8MMf1PA).

todea-gross_christa-vaccinurile_preventie_sau_boala_o_nouă_patologie_pediatrica-9519

Apoi cu toții ne-am întors cu fața către răsărit, iar preoții au rostit rugăciunea din Acatistul Icoanei Maicii Domnului – sporirea minții și din Acatistul Maicii Domnului grabnic ajutătoarea.

DSC09410

Marșul s-a încheiat cu rugăciunea de binecuvântare a mesei, urmată de o agapă creștină și de oferirea de materiale antiavort și icoane cu Sfântul Mare Mucenic Efrem tuturor celor prezenți.

Premierea participanților la concursul de desen menționat mai sus se va face duminică, 23 martie 2014, la catedrala ortodoxă din Sf. Gheorghe,

Iată și alte imagini de la Marșul pentru Viață, Sf. Gheorghe, 2014:

DSC09367

DSC09368

DSC09369

DSC09370

DSC09380

DSC09387

DSC09389

DSC09398

DSC09408

DSC09419

DSC09421

DSC09422

DSC09425

DSC09428

DSC09430

DSC09435

Vom reveni și cu alte detalii.

Până atunci, am primit în dar – pentru Asociația noastră și prin ea, dăruită întregului neam românesc, și această poezie dureros de adevărată, care ar trebui să ne zguduie conștiințele adormite. Autorul ei este poetul Adrian Ștefan Ambrozie din București, iubit frate al nostru întru Hristos.

Poporul nenăscut

Plimbare pe meleagul țării mele părăsite
O baltă îmi trădează pașii pe aleea morții
Sunt ani ai lacrimilor sângerii, depozitate-n site
Care-au cernut un neam și au lăsat doar hoții.

Toți caii sunt speriați de sângele nevinovat
El urcă spre zăbale cu viteză uriașă
Se înfiripă temple ale crimelor cu atestat
Născând paradontoza conștiinței, hâdă și trufașă.

Biserica e goală, protopsalți nu sunt
Toți sfinții lăcrimează din catapetesme
Se-adună îngeri spre a mângâia un strigăt mut
E timpul jertfei pe altarul argintatelor miresme.

Unde ești neam, unde-s copiii tăi?
Unde e panoplia plină de eroi?
Unde sunt mamele cu prunci îmbujorați?
Unde-au plecat, de lângă mine, nenăscuții frați?

Îmi curge sânge adunat din clipe de indiferență
Halatul e altarul strigătului mut
Cu pași greoi, încerc un gest de penitență
Votez pentru poporul meu… poporul nenăscut.

Doamne, Îți mulțumim din toată inima și iartă-ne !!!

 

pr.dr. Ciprian-Ioan Staicu

președintele Asociației

Prietenii Sfântului Efrem cel Nou

Gânduri care m-au condus la Ortodoxie. De ce cred că fiecare om ar trebui să fie creștin ortodox

DSC01072[1]

Părintele Rafail, fost catolic, originar din Ungaria, astăzi preot ortodox în județul Mureș, alături de prietenul lui, Csaba – viitorul Pavel, în pelerinaj la Athos

 

Prin ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu şi al Maicii Sale am fost condus spre Ortodoxie deşi m-am născut într-o familie cu tradiţie protestantă, într-un sat maghiar ardelean. De mic am fost crescut de părinţi şi bunici cu frică de Dumnezeu şi am învăţat să mă rog, să merg la biserică. Întotdeauna m-am străduit să fiu un bun creştin şi eram bucuros când mergeam la biserică şi îmi plăcea şi gândul că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu. Nu mi-am pus întrebarea ce este cu celelalte religii.

Eu credeam că fiecare trebuie să urmeze calea familiei în care s-a născut şi că acest fapt nu se mai poate schimba şi să facă tot ce poate ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Citeam Sfânta Scriptură şi mă străduiam să urmez cât puteam învăţăturile din ea. Dacă greşeam, fiind protestant, mă gândeam că mă va ierta Dumnezeu dacă de data viitoare nu mai greşesc. De aceea, din când în când mă încordam şi încercam să fiu un om mai bun, să aflu mai multe. Credeam că pot exista minuni, dar că timpul marilor minuni ca cele din Biblie a trecut.

Din întâmplare, odată, m-am uitat la câteva minute dintr-un film vechi care prezenta o întâmplare din viaţa oamenilor dintr-un sat. Am văzut în scena aceea că era o statuie a Maicii Domnului într-o scorbură şi că personajul feminin principal, fiind la câmp, voia să ajungă acasă, pentru că începuse o ploaie torenţială. Atunci s-a rugat Maicii Domnului, în faţa statuii, ca ploaia să se oprească. Deşi filmul nu era despre religie şi minuni, ploaia s-a oprit şi personajul bucuros a mulţumit Maicii Domnului şi şi-a văzut de drum. Scena aceasta mi-a rămas întipărită în minte exact ca o minune adevărată şi eram convins că Maica Domnului ar fi făcut aceasta şi în realitate. De atunci, mereu am avut un gând de bucurie şi de încredere faţă de Maica Domnului, căci ştiam că ea poate întoarce lucrurile spre bine.

Cu timpul am realizat că ceea ce citesc în Biblie nu este întotdeauna în concordanţă cu ce aud în predici, la biserica protestantă unde mergeam, lucru care mă deranja, dar îmi închideam urechile la astfel de predici şi încercam să ciugulesc numai ceea ce era conform cu ce citisem. Mai târziu, am început să citesc scrieri ale unor oameni cu viaţă îmbunătăţită şi sfinţită (la început numai romano-catolici, pentru că prima dată de ei mi-a fost dat să aud). Pentru că eram închis în lumea protestantă, aveam impresia ca în curând nu o să mai am de la cine învăţa şi aceasta nu pentru că nu ar fi printre ei oameni mai buni ca mine, ci pentru că simţeam că teologia de acolo este şubredă.

Ştiam că nu am reuşit să fiu un bun creştin şi că fără ajutor şi exemple nici nu voi putea reuşi, deşi mă străduiam. Evanghelia îmi era de ajutor, dar nu înţelegeam toate cele scrise acolo, este adevărat că nici acum nu înţeleg tot, iar perfecţiunea de acolo era greu de urmat, deci simţeam că îmi trebuie o scară să urc până acolo. Atunci mi-am adus aminte că a fost un părinte care prevăzuse sfârşitul comunismului în România şi speram că dacă citesc despre el, o să mai pot învăţa ceva. Nu ştiam cine este, dar am căutat pe internet, aşa am ajuns la numele părintelui Arsenie Boca. Începând de aici, a fost apoi o explozie de informaţii, am aflat de un loc numit Athos (Sfântul Munte), unde trăiesc numai călugări şi am aflat că acolo au vieţuit o mulţime de sfinţi şi că, prin tradiţia vie de acolo, cu siguranţă trăiesc şi astăzi sfinţi.

Mi-am dat seama că în lume trăiesc trei feluri de oameni: ortodocşii, care erau cei ce au păstrat drumul drept dumnezeiesc şi apostolic, dovada era aceea că ei aveau sfinţi în cel mai puternic sens al cuvântului. Sfinţii fiind fructele Ortodoxiei, îmi aminteau că „pomul după fructe îl cunoşti”. Nu m-a interesat că nu toţi ortodocşii sunt oameni sfinţi, era de ajuns să ştiu că nu demult au trăit oameni ca părintele Paisie Aghioritul şi ca părintele Porfirie şi că mulţi oameni care trăiesc astăzi, i-au întâlnit şi pot povesti experienţele lor personale cu ei.

Urmau ceilalţi oameni credincioşi, indiferent din care religie, între care eram şi eu. Am căutat „fructe” asemănătoare şi aici, dar balanţa înclina greu spre Ortodoxie; mai auzisem la romano-catolici de câteva minuni, dar în rest nu ştiu să fii auzit. Fapt care îmi punea un mare semn de întrebare.

Şi mai erau şi ateii, care pentru mine erau de neînţeles, nu pricepeam cum nu îşi pun întrebarea de unde sunt şi încotro merg şi dacă şi-o pun, cum se poate, chiar dacă toată istoria omenirii este încărcată de religie, ei nici măcar nu încearcă să caute un om despre care alţii spun că are viaţă sfinţită şi să încerce să discute cu el şi să îl întrebe, până când îşi lămuresc punctul lor de vedere, care cu siguranţă se va dovedi greşit.

Oricum, ştiu că „credinţa este darul lui Dumnezeu” şi că dacă un moment m-ar părăsi Dumnezeu, mi-aş pierde şi eu credinţa aceasta puţină pe care o am. Deci, pe atei îi văd ca pe cei care au pierdut prima luptă spre sfinţenie şi o mână rea îi tot loveşte în jos şi îi ţine departe de Adevăr, dar cred şi că războiul nu s-a terminat şi că în orice moment se poate ivi o împrejurare, poate chiar banală, care să îi propulseze pe atei mult înainte pe drumul credinţei în Dumnezeu, căci voia Lui este ca toţi să se mântuiască şi la cunoaşterea Adevărului să vină.

M-am gândit mult cum aş putea să îi atrag pe atei spre credinţă, măcar să îi preocupe gândul la ea. Şi de câte ori am ocazia, le spun să se gândească la ceva, la vreo dorinţă bună, care dacă s-ar împlini, ar fi de ajuns pentru ei să creadă, că şi ei au un suflet şi sunt creaţia lui Dumnezeu. Eu sunt convins că dacă cineva are în mod sincer un astfel de gând, atunci Dumnezeu va avea grijă şi îl va împlini. Cred, de asemenea, că fiecare om este la un pas de a fi sfânt, numai că nu ştie unde şi cum să pună pasul.

Există şi oameni care cred că există un Dumnezeu care veghează asupra lor, dar din diferite motive ei nu sunt ortodocşi; ei depun un efort, după cum le este obiceiul şi conform cu religia lor, am fost şi sunt sigur că Dumnezeu îi iubeşte mult şi pe ei. Deci m-am întrebat dacă Dumnezeu este mulţumit în totalitate de acest efort, pentru că, în acest caz, ei pot continua liniştiţi să meargă pe drumul urmat de familie sau în cel care s-au născut.

Dar imediat îmi apărea problema cu pomul care are fructe şi pomul care nu are fructe. De ce în Biserica Ortodoxa au fost şi sunt sfinţi până astăzi, iar la alte confesiuni, în ciuda efortului depus de fiecare, nu prea se pot auzi astfel de cazuri. Întrebarea asta m-a frământat mult. Şi aşa am început să merg înapoi în timp, să văd ce s-a întâmplat. Şi am aflat că după Înălţarea la cer a Mântuitorului, prin Sfinţii Apostoli, care au primit pe Duhul Sfânt, s-a format o Biserică creştină sfinţită de Hristos.

Această Biserică este viţa-de-vie plantată de Dumnezeu, care cu timpul s-a ramificat în aşa fel că fiecare ramură nouă apărea prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci nimic nu a fost la întâmplare, din deşteptăciune sau din iscusinţă omenească. Fiecare preot era sfinţit, dacă era considerat apt pentru aceasta, prin punerea mâinilor unui Sfânt Apostol sau mai târziu ale unui episcop. Şi aşa se transmitea Duhul Sfânt şi aşa a crescut Biserica. Dar au apărut oameni care, poate nu din rea voinţă, dar din lipsa harului dumnezeiesc, au venit cu păreri proprii şi aşa au început să apară grupuri de oameni cu păreri contradictorii în sânul Bisericii.

Am aflat că pentru clarificarea părerilor apărute în Biserică au fost şapte sinoade ecumenice, la care au participat episcopi între care erau şi sfinţi în toată puterea cuvântului. Sfinţi care şi azi fac minuni, consemnate în cărţi sau povestite de oameni obişnuiţi, care au fost ajutaţi în diverse probleme. Deci sfinţii aceştia au fost cei care prin har au apărat şi au curăţat Biserica Ortodoxă de erezii şi ne-au lăsat-o moştenire aşa cum este ea azi, păstrând natura ei iniţială de inspiraţie divină şi nu amestecată cu păreri bazate pe logica omenească.

La fiecare Sinod Ecumenic au fost îndepărtate ramurile care, de fapt, s-au tăiat singure de la tradiţia apostolică de inspiraţie divină, din cauza reprezentanţilor lor care au încercat să introducă idei care s-au dovedit a fi false de către aceste sinoade. Unele ramuri, până să fie tăiate s-au dezvoltat foarte mult. Aşa s-a întâmplat la un moment dat, în anul 1054, cu Biserica apuseană.

Probabil că aşa cum, dacă tăiem o ramură de vie, acesta poate fi verde şi mai poate avea câţiva ciorchini sănătoşi şi mai poate părea că e o viţă sănătoasă încă o zi, aşa şi biserica apuseană de acum poate da oamenilor obişnuiţi impresia că este încă legată în mod direct de trunchiul iniţial. O mie de ani înaintea lui Dumnezeu sunt ca o zi. Deci, probabil datorită faptului că ziua lui Dumnezeu este lungă, aceste ramuri nu s-au veştejit imediat, ci au rămas, ca şi cum ar fi vii, şi poate chiar mai pot fi văzute şi fructe pe aceste ramuri. Dar acestea nu sunt datorită faptului că, uite, şi aşa tăiată, ramura este bună, ci datorită faptului că via a fost odată legată în mod direct de rădăcina care este Hristos şi că tot ce este atins de mâna lui Dumnezeu, primeşte viaţă şi putere divină care nu se pierde.

Deci ramura aceasta trăieşte din moştenirea ei iniţială, dar ea e sortită veştejirii, dacă nu va fi realtoită. Aşa cum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi, după căderea lui, omul a decăzut şi poate ar fi fost de aşteptat să fie din ce în ce mai rău… totuşi după Adam au existat sfinţi, ca Maica Domnului, care a făcut posibilă Întruparea lui Dumnezeu. Aceasta nu se datorează căderii lui Adam, ci iubirii imense cu care Dumnezeu a atins omul când l-a creat, iubire care lucrează de atunci în fiecare om.

Deci, aşa văd eu şi celelalte religii care dacă mai au ceva strălucire, se datorează faptului că ele odată au fost legate de Biserica apostolică şi nu datorită îmbunătăţirilor introduse prin iniţiativa omenească şi care sunt opuse voinţei lui Dumnezeu. Mai ştiu şi că Dumnezeu a ales deja o zi pentru judecată şi că toţi vom fi prezenţi acolo. Deci, din această perspectivă, de ce ar mai trebui ca unii să rămână înfipţi în nişte ramuri tăiate, care sunt sortite veştejirii? De ce să nu revină toţi la trunchi? Motivele sunt superficialitatea, confortul, rudele, anturajul, obişnuinţa, tradiţia formată. Dar sunt temeinice aceste motive? Bineînţeles că nu sunt. Dar cine este legat de ele ştie că acestea au o putere foarte mare.

Ele pot lăsa omul să se depărteze puţin să se uite în jur, dar ca un lanţ strânge tare şi provoacă o durere foarte mare în momentul când noi am vrea să îl rupem. Deci trebuie să vină un moment când închidem ochii, întoarcem puţin capul, să nu ne sară vreo scânteie în ochi, şi lovim lanţul cu toata puterea şi numai după aceea ne uităm să vedem ce s-a întâmplat. Este posibil ca lovitura să ne fi rănit uşor şi pe noi şi pe ceilalţi care se află la celălalt capăt al lanţului… Dar n-avem de ales. Dacă nu lovim atunci, rămânem unde am fost, pe acelaşi drum

După aceea, poate ne întrebăm: Am făcut bine? Da, am făcut bine, dacă vrem să fim în aceeaşi barcă cu sfinţii şi cu Dumnezeu! Pentru că atunci când vechiul lanţ se rupe, el este imediat înlocuit cu lanţul de aur al iubirii lui Dumnezeu, care nu face răni, ci vindecă şi care este atât de plăcut, că omului îi vine să îl sărute în fiecare clipă şi să tragă de el încontinuu, ca să ajungă cât mai repede la celălalt capăt, unde este Dumnezeu.

După aceasta, mereu să avem grijă să scuturăm acest nou lanţ şi prin aceasta să dăm semnal că avem nevoie de ajutor şi vom primi răspuns de la celălalt capăt. Când alunecam şi cădem, iarăşi avem lanţul, ne ţinem de el şi ştim că nu putem da greş, pentru că lanţul vine în mod direct de la bunul Dumnezeu şi nu se interpune nimic între noi şi El.

Deci, după gândurile acestea Dumnezeu m-a pus şi pe mine în faţa alegerii şi mi-a spus prin cineva: Ar trebui să te botezi, să fii ortodox! Am avut una-două secunde timp de gândire, că eram în mijlocul unei discuţii. Şi Dumnezeu mi-a dat putere şi gând curat şi am închis ochii şi am lovit lanţul… şi apoi am răspuns: Bine! Mă voi boteza! Atunci nu ştiam ce va urma şi nici cum trebuie să fie un ortodox. Dar ştiam că vreau şi atunci numai asta a contat. Poate m-ar întreba cineva: Şi ţi-a părut rău? Aş răspunde că-mi pare rău numai de timpul pierdut până atunci şi de timpul pe care îl pierd şi acum cu tot felul de lucruri neimportante.

Au fost totuşi probleme după aceea cu familia mea, dar nu mari, cele mai multe poate le-am provocat eu din lipsa mea de experienţă şi din prea mult entuziasm. Ştiu însă că în felul acesta o să pot să ajut mult mai mult pe cei dragi mie, deşi aparent m-am îndepărtat de ei. Dar acum, prin Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţi, preoţi, monahi şi simpli credincioşi, adică prin Biserica Ortodoxă, eu pot fi mai aproape de oricine îmi doresc. Am fost primit şi sunt primit cu multă dragoste de ortodocşi, fie ei români, greci, sârbi, ruşi şi unguri, indiferent în ce loc m-am dus.

Rămâne ultima problemă: am rezolvat tot, totul este gata? Nu… acum doar începe! Omul s-a născut de la Dumnezeu, care l-a creat cu voinţă liberă, dar ca să facă voia Lui cu ajutorul Lui. Omul a căzut, dar trebuie să găsească drumul de întoarcere şi să meargă pe el, ca să se împlinească dorinţa Mântuitorului: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ!” şi atunci Dumnezeu îşi va face loc de odihnă în creaţia Lui, adică în om.

Să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Sa, împreună cu toţi sfinţii, să reuşim şi noi toţi în aceasta!

 

Pavel din Ungaria

 

P.S. – Vă rog ca în rugăciunile voastre să vă aduceţi aminte şi de poporul maghiar, ca Dumnezeu să îl lumineze şi să se întoarcă în număr cât mai mare la Biserica Ortodoxă. Cred, de asemenea, că Ortodoxia, calea rugăciunii, este cea care poate rezolva toate problemele, chiar dacă de multe ori ni se propun tot felul de alte soluţii. Şi cred că Biserica Ortodoxă este de fapt cea mai mare comoară pe care noi o avem.

Sfântul Ierarh Spiridon – izgonitor și pedepsitor al ereticilor papistași, hulitorii Sfintei Treimi

sf-marcu-evghenicul-la-sinodul-de-la-ferrara-florenta

Sfântul Marcu Eugenicul, un vrednic urmaș al Sfântului Spiridon

Noi urmașii CUI suntem ???

După eliberarea orașului Kerkira de sub asediul turcilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, pentru că eliberarea s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul ales de atunci Andrei Pizani, capitan-general al Korfului a vrut să aducă o răsplată de mulțumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertății menționate mai sus, s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut și bine primit de către Sfânt. Acela i-a răspuns că est un lucru foarte bun și divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru separat și o liturghie latină și Excelența Ta să asculți liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo.

Comandantului i-a plăcut sfatul teologului și de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcție. Însă înainte de a pregăti materialul i s-a părut cuviincios să îi cheme pe preoți și pe cei care aveau în grijă sfintele moaște ale Sfântului Spiridon pentru a primi de la ei încuviințarea pentru aceasta.

Ei, de îndată ce au auzit un lucru atât de neașteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovație foarte dăunătoare și de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviințeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, fiind stăpânitorul suprem și neținând seama de ei, vrea să i se împlinească voia și poruncește să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica Sfântului. Au fost adunate, așadar, acolo: var, ghips, marmură și placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: De ce mă deranjezi și de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei ? Să știi că ceea ce ai stabilit să faci nu îți este de folos. Făcându-se, așadar, ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui și i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopții. Acela i-a răspuns că noi creștinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul a lucruri adevărate. Desigur că trebuie să te gândești, stăpâne, că acesta (visul) este o ispită clară a diavolului, pe care o trimite inamicul celor buni ca să se distreze și să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniștit.

În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe același monah că îl amenință în mod vehement, zicându-i: să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îți va părea rău și nu îți va fi de nici un folos. Fiind înfricoșat și înspăimântat comandantul de această hotărâre clară, nu a mai așteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a arătat teama din inima lui și i-a spus că este stăpânit de o așa de mare frică încât nu îndrăznește să săvârșească această lucrare.

Atunci teologul, după cele înfățișate de comandant, i-a spus cu glas hotărât: Stăpâne să știi că dacă vei renunța a săvârși o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu vei apărea înaintea lumii gândind cum se cuvine, căci crezi în vise petrecute din conlucrarea diavolului. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte și făcându-se zi (era 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica Sfântului închinându-se cu bucurie, însoțit fiind el de toți slujitorii lui și de vestitul Inzenieru, ca să măsoare locul în lungime, lățime și înălțime pentru construirea altarului lui. Atunci, cel mai bătrân dintre preoți, Marinos Vulagaris Sakelarios (Μαρίνος Βούλγαρης Σακελλάριος) (fiind prezent și protopopul care era atunci în funcție, Spiridon Vulagareos) a stat înaintea comandantului și cu voce smerită l-au rugat toți să nu facă o astfel de inovație, căci poate nu fi fi plăcută Sfântului.

Însă acesta, auzind și mâniindu-se, i-a amenințat cu multă mânie că dacă nu ascultă de voia lui și nu se liniștesc, îi va trimite în lanțuri la Veneția, ca să îi arunce în închisoare și să nu mai vadă deloc soarele. Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovație, ci să fac un altar, lucru care e sfânt și plăcut lui Dumnezeu. Deznădăjduiți și înfricoșați foarte de amenințări, preoții și cei ce aveau grijă de sfintele moaște și ceilalți ortodocși, care nu erau puțini, s-au încredințat puterii divine. Și deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, au făcut slujbă, vărsând lacrimi fierbinți ca să împiedice planul cel rău al comandantului.

Pe la miezul nopții, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meșterii să lucreze, iată au început tunete și fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului, l-a întrebat o dată și încă o dată cine ești tu ? Și unde te duci ? Și pentru că nu a primit nici un răspuns, a tras piedica armei sau a puștii ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: Eu sunt Spiridon. Și de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână și l-a mutat în afara așa-numitei Spianada a orașului Kerkira, aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu pușca lui.

Și de îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion și această explozie a distrus toate clădirile care erau înlăuntrul Castelului și palatul comandantului și toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat, ca și cum ar fi fost menite să săvârșească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetății, în groapa în care se scurg și se usucă toate murdăriile toaletelor din oraș, având în mână rușinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plății pentru sfatul lui cel bun și pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci și mulți bărbați și femei, din slujba comandantului și din afara ei, cam 900 de suflete. În același timp s-au mai întâmplat încă două minuni înfricoșătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în fața (raclei) sfintelor moaște, iar această candelă în aceeași noapte a căzut jos pe podea și i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanț foarte puternic, nici una din multele candele care erau atârnate acolo, nepățind însă nimic. Se vede și astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită astfel, ea a fost agățată din nou mai târziu și rămâne martor tăcut al întâmplării.

În al doilea rând: în acel ceas și în clipa aceea (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăznet a lovit tabloul comandantului din Veneția și l-a ars cu totul, fără să pățească ceva rau vreun alt lucru din casă. Acest eveniment frații lui care erau acolo și rudele lui și ceilalți latini laici și clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuși. Iar cel numit preveduros, adică episcopul latin și alți oameni bogați și simplii cetățeni, câți locuiau în orașul Kerkira (unde e și palatul episcopului latin și palatele multor altora), toți aceștia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica Sfântului materialele adunate acolo, precum s-a menționat înainte. Și celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care și placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat cu cinstire în locul numit Dom, cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în așa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e așezată jos, pe o parte, până azi.

Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu glas puternic și a vestit că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari și înfricoșătoare și cu uimire povestea întreaga întâmplare; latinii nesuportând rușinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

12-Spiridon

 Atât pentru ortodocșii care locuiesc în insula Korfu, cât și în Insulele Korifon, adică în Kefalonia, Zakinth, Sfânta Mavra și celelalte și chiar și pentru toți locuitorii Epirului (ai Greciei continentale), care se învecinează cu această insulă (Korfu) nu avem nici o îndoială că toți cunosc această minune și convinși întru totul că acea distrugere a cetății nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa Cerului. Toți cred cu tărie aceasta și o vestesc cu gura lor ortodocșilor străini care trec pe acolo și conducându-i în Dom pentru istorisire, cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa așezată acolo în altar.

Așadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraților noștri creștini, ci și să dovedim că într-adevăr este minune și cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocșii înșiși, care cu recunoștință și cu suflet smerit vor să o accepte și vor să preaslăvească pe Domnul ci pentru acei insolenți care ușor se obrăznicesc și se împotrivesc adevărului și lucrărilor Sfântului Duh. Așadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, teoretic, ce fel de minune este aceasta. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse, vrem să se publice și planul acestor locuri, așa cum se mai păstrează în amintirea noastră de când, datorită iubirii de învățătură, când am trecut pe acolo, le-am văzut.

Orașul insulei Kerkira localnicii îl numesc țară; cu acest nume apare în principal orașul cel mai important, deosebind-o de Varusia și de Castelia, care se află în exteriorul țării, de jur împrejurul ei. Țara, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă și geograful Meletie. Se află în partea nordică, vis-a-vis de Epirul. În ea locuiește majoritatea poporului, romei și latini. Ceilalți locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două sate: Garitsa spre est și Manduki spre vest. În țară (χώρα) este și biserica Sfântului (Spiridon) și Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care amintește relatarea (minunii). Acolo se află și biserica Răstignitului menționată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al orașului. Spianada se întinde în lungime pe o distanță mare, de la est la vest. Și lățimea ei este mare, întinzându-se de la casele țării până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât nedenivelată și de plată, încât aproape că reproduce o suprafața matematică. Așadar, întreaga țară este, așa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă și Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al țării, adică în nord se află aproape de țară un ostrov, din care se înalță la o înălțime considerabilă două vârfuri și se spune că de la aceste două vârfuri și-a luat numele și țara și insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar un Castel foarte puternic și cu mulți locuitori. Castelul, în ceea ce privește vrăjmașii pedeștri, are de jur-împrejur drept cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmașii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic și foarte înalt. Castelul e numit de toți Citadela, adică orașul sau, ca să zicem mai corect, acropole, care în vreme de pericol este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri este depozitul întregii garnizoane Monezion și de acolo se transmite în întreaga Kastelia și în turnuri.

Poarta acestui depozit întotdeauna e păzită, zi și noapte conform obiceiului european de un soldat anume, adică de un ostaș. Înăuntru este și cartierul general, adică palatele comandantului și ale multor altor ofițeri. Așadar, se află zidul țării de zidul acropolei la o aruncătură de piatră. Între ele se află marea, care le și desparte. În acropole oamenii intră și ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susțin niște coloane construite, late cât este și podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre și să iasă oamenii, dintr-o parte în alta și înapoi, după trebuința lor. Sosind  ora stabilită, să închid porțile acropolei și ale țării. Se închid, conform regulamentului și obișnuinței europene, astfel încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Având în vedere acestea, adică după ce am descris locurile și precum se văd ele în plan, cine ar putea să găsească un piroman atât de curajos și astfel să îndrăznească se numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoșătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni, care o prezintă pretutindeni ca pe o acțiune înfricoșătoare a cerului ?

Cu toate acestea, să acceptăm pentru moment că din întâmplare și nu din mânie divină a trăznit în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada ? Cum de și-a părăsit postul și nu și-a făcut datoria, fapt de care depinde pedeapsa cu moartea, cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau cu un pretext de la datoria lui ? Dar și cum a fost posibil, de altfel, să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopții, când porțile celor două castre erau închise de tot și cu cea mai mare siguranță ? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel acuzat ? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu găurile din stânci vulcanice, atunci când sunt aruncate departe pietre mari. Chiar și așa, dar cum a rămas și viu ? E aproape imposibil, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată să rămână viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanță, care poate să fie mai mare de o milă și să-și poarte și arma pe umăr, cum voia să se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmașului ?

De ce doar candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că ea era agățată de un lanț puternic, precum este și se vede și azi ? Cred că vrei pe ortodocși prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă o astfel de calomnie amară nu este valabilă pentru toți. Pentru că, mai întâi au văzut căzută candela în timpul utreniei și, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Și apoi ce ar fi câștigat dacă ar fi aruncat jos candela, eu nu pot să înțeleg. În fine, ce altceva îți rămâne să mai calomniezi? Îndrăznești să spui oare că și incendierea tabloului comandantului din Veneția s-a petrecut din întâmplare ? Însă cu adevărat o atâta obrăznicie și ingratitudine respingătoare față de minuni atât de evidente cu nimic nu se deosebește de a spune că toate acestea sunt minciuni, chiar inexistente. Dar nu sunt minciuni. Explozia și toate celelalte au avut loc cu siguranță și acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au și văzut și au trăit acele momente de groază. Și, după aceștia, aceste evenimente sunt confirmate de mărturia comună a insulelor în jur și ale vecinilor din Epir.

Așadar, fiind clar că a avut loc explozia și toate celelalte, neapărat trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeiești. Pentru că sunt așa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând incendierea tabloului din Veneția, în același moment, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau așezate în așa fel încât să îi sugrume mortal gâtul din care ieșiseră acele amenințări egoiste; în al șaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara orașului în mocirlă de acolo unde dormea liniștit și acoperit, în siguranță în palatele domnești. Zic toate acestea și probabil și multe altele că cine vrea să se prezinte atât de ilogic și să susțină că au contribuit și s-au petrecut astfel din întâmplare sau de la sine? Imposibil, e imposibil și absurd ca toate acestea să se petreacă în una și aceeași noapte. Și pentru că, așa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar din întâmplare este imposibil să se fi întâmplat, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au fost lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în același timp, în locuri diferite, spre unul și același scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, așa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).

Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur și simplu mort sau din cauza zguduirii acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă divină, căci nici cererile preoților nu le-a acceptat, ci i-a înfricoșat că îi va trimite în temnițe și nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile Sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului lui sfătuitor și pentru aceasta Spiridon marele făcător de minuni i-a luat viața, ca să nu pună în practică dorința lui cea rea ?

Da, cu siguranță, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare și puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia și prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei divine ? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără nici un motiv și numai cea a comandantului, nu alta ? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet în scopul de a sufoca pe General ? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune a lovi trăsnetul în aceeași clipă și a arde tabloul lui, adică al comandantului, în Veneția ? Da, cu siguranță, toate acestea sunt minuni și toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie și care mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înțelepțit și să spun: Binecuvântat e Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne și există în veci și trăiește și durează în vecii vecilor, aceasta în care am întreaga mea încredere și deja trâmbițez cântecul de biruință împotriva vrăjmașilor adevărului e mutarea soldatului.

A știut cu siguranță Sfântul Părinte că e posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeiești voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos și cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut și pe care el le-a pățit. Deci, spune tu, bunule ostaș, cine a dat foc depozitului ? Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso. (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoșător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână etc, precum le-am spus în capitolul relatării minunii.

Alături de predica soldatului a mărturisit și un conducător venețian, care locuia în țară. Și a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui și a văzut trei flăcări de foc, care au ieșit din clopotnița bisericii Sfântului Spiridon și a lovit exact în castel și imediat a luat foc depozitul de muniție și a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate și care astupă cu desăvârșire orice gură. Și el e mărturisit chiar și de tăcerea și reținerea celorlalți latini. Pentru că dacă nu erau convinși de vestirea soldatului și nu îi stăpânea o frică așa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au luat din biserica Sfântului materialul adunat acolo și nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau și o numeau preasfântă și dumnezeiască ? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul latin, ca și cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă, nu numai că nu au mai îndrăznit să facă așa ceva însă le-au și luat de acolo cu cea mai mare grabă. Și într-adevăr adevărul biruie peste toate. Așa de bine au înțeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât nemaiputând suporta să o vestească cu toată îndrăzneala acel soldat latin, în cea mai mare grabă l-au scos de pe insulă și l-au trimis în Italia.

Au înțeles-o și au confirmat-o bine chiar și rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Korfu un om amabil, bun și creștin, pe nume Nikoleton, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneția a mers și în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea și în discuție a venit vorba și de numele Sfântului Spiridon. Si am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia față de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat și s-a transformat într-o femeie mândră, plină de mânie și de aversiune, pentru uciderea fratelui ei Andrei, față de persoana Sfântului. Astfel că nu numai prin minuni de netăgăduit, ci și din partea vrăjmașilor de neîmpăcat ai credinței noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea rușine incomparabilă și de nevindecat, prin toți în orice caz s-a dovedit și a dovedit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului și minunatului Spiridon. 

fragment din cartea Judecata cerului a Sf Athanasie din Paros,

contemporan cu evenimentele.

traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

 

Notă – Cartea Judecata cerului a fost tipărită și în limba română, la Editura Areopag. Ea poate fi vizualizată și la adresa

http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/8F28485E/Sfantul_Atanasie.pdf

Cea mai bună carte împotriva ecumenismului paneretic …

rugaciunea-comun-ereticii-197691

     În ultimele decenii, problema rugăciunii în comun cu ereticii a neliniştit serios poporul ortodox, căci s-au înmulţit încălcările acelor Sfinte Canoane care condamnă rugăciunile în comun, cu o limpezime de netăgăduit. De-a lungul multor secole, în practica Bisericii s-a respectat şi s-a păstrat sfânta rânduiala canonică.

     Din păcate, ascensiunea Ecumenismului sincretist eretic, fără piedici serioase din partea Bisericii, şi tocirea sistematică a sensibilităţii ortodoxe în ultimele decenii din pricina tăcerii şi indolenţei celor împuterniciţi să apere şi să păzească predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, i-a încurajat pe ecumenişti să organizeze „săptămâni de rugăciune în comun” cu participarea clericilor şi a profesorilor Facultăţilor de Theologie, să ia parte fără nici o teamă la slujbele eterodoşilor, unii trecând chiar şi peste „linia roşie” socotită drept cea din urmă limită de îngăduinţă, şi anume împărtăşirea la aşa-zisa „Dumnezeiasca Euharistie,” lipsită de har, a eterodocşilor; prin aceasta, cei care s-au împărtăşit la asemenea pseudo-euharistii „devenind azimiţi.”

     Dintre toate scrierile ortodoxe pe această temă, cea mai bună dintre toate, cartea perfectă, este cea pe care o ţinem în mână, a părintelui Anastasie Goţópulos, un preot binecuvântat şi înzestrat, care nu aparţine doar Sfintei Mitropolii a Patrelor, ci întregii Ortodoxii. Ca profesor universitar, obişnuit de zeci de ani să evaluez şi să pun note textelor şi studiilor, am simţit o mare bucurie când am luat în mâini ediţia întâi a cărţii.

     Din două motive: în primul rând pentru caracterul exhaustiv al prezentării temei, cât şi pentru cunoaşterea izvoarelor şi a bibliografiei corespunzătoare. Ar putea foarte bine să fie susţinută ca lucrare de doctorat în Dreptul Canonic. Impresionează prin vastitatea cunoştinţelor din domeniul literaturii canonice. Al doilea şi cel mai important motiv este faptul că părintele Anastasie, cu multă bunăcuviinţă, se confruntă curajos cu adversarii lui, chiar dacă aceştia sânt clerici de rang înalt sau profesori ai săi de la Facultatea de Theologie din Athena, unde a absolvit, sau profesori de la Facultatea de Theologie din Thessalonic. Nu se mărgineşte la expunerea învăţăturii Sfintelor Canoane, ci îi şi pune la punct cu mult succes pe oponenţii lui printr-o argumentare imbatabilă. Printre aceştia se numără şi câţiva dintre cei mai titraţi în domeniul Dogmaticii şi al Dreptului canonic. În cazul lor este valabil cuvântul: „Zicându-se pre sine a fi înțelepți, au nebunit.” (Romani 1, 22)

Protopresviter Theódoros Zísis

ATENȚIE ! – Cartea a puteți comanda, la cel mai mic preț (13 lei) de la traducător, tel. 0740788876 (pr. dr. Ciprian Staicu). La această sumă se adaugă taxele poștale de expediere. Se fac reduceri pentru comandarea mai multor volume. Adevărul trebuie cunoscut de toți, spre a ne mântui. Doamne ajută !