Așa, în niciun caz NU:
Redacția
Relatări din timpul prigoanei comuniste ateiste din Rusia…
Un preot care a supraviețuit prigoanei comuniste a scris următoarele despre întemnițarea lui: „Nu voi înceta niciodată să fiu recunoscător lui Dumnezeu, pentru anii pe care i-am petrecut întemnițat și în izolare totală. Am fost, vreme de 3 ani, la 10 metri adâncime sub nivelul pământului. Niciodată nu am auzit în acest răstimp vreun cuvânt, niciodată nu am spus vreo vorbă. Nu existau cărți acolo. Toate vocile din exterior tăceau. Paznicii purtau încălțăminte cu învelituri speciale, astfel încât nu se auzea deloc atunci când se apropiau de ușa temniței mele.
Apoi, odată cu trecerea timpului au tăcut și toate vocile din interiorul meu. Ne dădeau celor întemnițați medicamente psihotrope, ne băteau. Am uitat toată teologia ortodoxă. Am uitat tot ce știam din Sfânta Scriptură. Într-o zi mi-am dat seama ca uitasem și rugăciunea Tatăl nostru. Nu mai puteam să mi-o amintesc. Știam doar că aceasta începe cu cuvintele Tatăl nostru, dar nu mai știam cum este rugăciunea aceasta în continuare. Mi-am păstrat optimismul și am zis: Tatăl nostru, am uitat rugăciunea, însă Tu sigur o știi. Te rog, pune în locul meu pe un înger să o spună și eu voi tăcea!
Pentru o perioadă rugăciunea mea a fost: Iisuse, Te iubesc. Iar apoi după puțin timp iarăși spuneam: Iisuse, Te iubesc. Mai târziu însă mi-a fost greu să spun și doar atâta, pentru că ne dădeau ca hrană doar o felie de pâine pentru o săptămână. Am suferit mult din cauza bătăilor și a chinurilor și a lipsei luminii și din alte motive. Era deja imposibil să îmi concentrez mintea, chiar și numai pentru a spune: Iisuse, Te iubesc.
Cea mai înaltă formă de rugăciune pe care o cunosc este pulsul liniștit al inimii care Îl iubește pe Hristos. Iisus are nevoie doar să audă: tic-tac, tic-tac și va știi că fiecare bătaie a inimii este închinată Lui.”
(În revista Protaton, ianuarie-februarie, 1991, p. 27)
Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2020/10/blog-post_72.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu
Mâine începe războiul
Descrierea dumnezeului ecumenismului și atitudinea ortodocșilor față de el
AICI este ȚARA MEA !!! – să audă toți măscăricii mascați
La mulți ani, spre mântuire, nene Tudor Gheorghe!
Episodul 60 al Campaniei ortodoxe „Sunt sănătos, mulțumesc Domnului!”: răspuns ortodox la bâlbâielile ecumeniste
Apăru o știre, pe post de analiză (scrisă), nu medicală:
https://www.activenews.ro/stiri-social/ANALIZA-Sinodul-Bisericii-Ortodoxe-a-refuzat-sa-renunte-la-Sf.-Impartasanie-cu-riscul-de-a-nu-li-se-permite-accesul-credinciosilor-la-slujbe-161459
Cinste cui a făcut-o, se vede că îi merge mintea. Dar hai să punem nițel punctul pe i:
1. Situația actuală este consecința directă a trădării dreptei credințe prin adunarea masonică și ecumenistă din Creta (iunie, 2016).
2. Domnul nostru Iisus Hristos nu este Domn al ecumeniștilor – dovada fiind aceea că Îl folosesc – euharistic vorbind – ca monedă de schimb, ca târguială, hulindu-L.
3. „Propunerea” patriarhului, adică participarea credincioșilor pe post de glastre la slujba Bisericii, arată de fapt că ierarhia ecumenistă se leapădă oricând – chiar dacă spune exact opusul – de proprii ei credincioși, mai rău îi lipsește de împărtășirea cu Hristos, nedând doi bani pe mântuirea lor.
4. Să nu uităm că Hristos Însuși, nu statul român sau cine știe cine, este Cel care de fapt i-a îngrădit – chiar dacă ei nu au vrut, ci au fost lași și au rămas „din ascultare” sub „oblăduirea” seacă a Iudelor – pe credincioși de Sfântul Potir, nu pentru că în potirele ecumeniștilor nu ar fi Hristos, ci pentru că împărtășirea lor – a mirenilor – cu clericii eretici nu le este spre iertarea păcatelor (conform Sinodului al V-lea Ecumenic, unde se spune că trebuie credincioșii să aibă mare grijă, să nu primească Sfintele Taine decât din mâna preoților care „slăvesc în mod ortodox pe Dumnezeu”).
5. De aproape 4 ani de zile cei care ne-am îngrădit de erezie slujim în paraclise, mai mici sau mai mari, cum a rânduit Bunul Dumnezeu, pentru Care am fost prigoniți. Și am fost huliți ca fiind schismatici. Dar nu ne-a păsat nouă de ce spun cei care urăsc pe Hristos și trădează Biserica Lui, ci ne-a păsat să ne facem datoria de clerici în fața Domnului Care S-a răstignit pentru noi toți. Iar acum au ajuns pseudo-ierarhii eretici să recomande credincioșilor să se roage în casele lor, să le facă paraclise și capele? Adică „îi îndeamnă la schismă”? A, am uitat că după căderea oficială în erezie (iunie, 2016), B.O.R. a trecut și prin acceptarea tacită a schismaticilor din Ucraina. Deci au la activ: erezie și schismă (în CV-ul veșnic). Acum este doar partea a treia a serialului masonic: „Cum să ne lepădăm de Hristos, cu închinare față de satana.”
6. Popor român, aceștia sunt conducătorii duhovnicești pe care îi meritați. Nu plângeți, nu vă tânguiți, că alții mai buni nu veți primi. Pentru păcatele strigătoare la cer ale acestui neam – avorturi, homosexualitate (inclusiv la nivel „sinodal”), erezie, înjurături, hoție, minciună, manipulare, lepădare de Dumnezeu etc etc – însuși Sfântul Antonie cel Mare spunea (de acum 1.600 de ani): „Dumnezeu i-a ales pe cei mai răi conducători și i-a dat acestui neam.”
Multă vreme mi-a fost milă de poporul nostru. Acum știu că acest popor nu iubește pe Hristos . Căci poporul român nu iubește adevărul, nu iubește curajul, nu iubește mărturisirea ortodoxă, nu vrea decât să se tăvălească în patimi și în lașitate și mârâie la oricine îl îndeamnă să trăiască cu demnitate. Rușine să vă fie, urmași nevrednici ai Sfântului Ștefan cel Mare, ai Sfântului Constantin Brâncoveanu, ai lui Avram Iancu, ai lui Horea, ai lui Valeriu Gafencu, ai lui Ioan Ianolide, ai părintelui Justin Pârvu, ai părintelui Arsenie Papacioc etc etc etc. Dar mai ales vă bat obrazul celor nedemni de părinți și bunicii voștri, care au trecut prin războaie mondiale și au fost și au rămas oameni!
Mă rog fierbinte să scape Domnul mai întâi acest neam de avorturi – ținând închise cabinetele-abatoare de prunci, de discoteci și de beții – ținând închise discotecile și crâșmele, de erezie – punând botniță tuturor trădătorilor.
Nu vă faceți iluzii, statul v-a spus deja, chiar dacă vă poartă la paso doble (adică vă mai slăbește botnița – scuzați, masca – nițel, ca apoi să o strângă mai tare): niciodată nu va mai fi ca înainte (adică atunci când dormeam cu buricul la soare), ci va fi așa cum vrea stăpânitorul duhului apostat al acestei lumi. Pe el îl slujiți, lui vă închinați, botnița de robi o purtați? Dumnezeu vă respectă alegerea, fără griji!
pr. Ciprian Staicu
Notă: poza de la început nu am pus-o din vanitate, căci nu am nimic bun cu ce mă lăuda, ci ca să știți că vă privesc cu demnitate în ochi pe toți cei care citiți cele de mai sus! Să vă dea Dumnezeu pocăință și mântuire! Iar ortodocșilor – adică celor îngrădiți de erezie – le transmit un călduros și plin de bucurie sfântă:
Hristos a înviat!
41. Viața mea întreagă este o minune…
Hristos a înviat!
Am primit această mărturie pe mail. Mulțumim autoarei ei ortodoxe.
Nu am darul cuvintelor, dar doresc să dau și eu mărturie despre marea milă și purtare de grijă a lui Dumnezeu față de păcătoși ca mine.
M-am născut într-o familie ortodoxă, nepracticantă însă fiind aproape fizic de biserică, jucându-ne pe afară, am ajuns și înăuntru, în Postul Mare, la Denii, la slujba de Înviere.
Am ajuns apoi la liceu și la facultate, în alte orașe mari, singurul loc în care sufletul mi se liniștea fiind biserica. Nu înțelegeam prea mult din slujbe, dar mi se încărcau bateriile sufletești și făceam față tuturor provocărilor. Mi se părea ceva bun să frecventez și teatre, opere, discoteci, dar ajungeam și la biserică.
De viața aceasta mondenă și culturală m-a vindecat părintele Justin Pârvu, spunându-mi că toate aceste piese de teatru și toate romanele pe care le citeam cu pasiune sunt niște povești, în cel mai bun caz fiind culese din viețile altora. Deci trăiam viața altora în loc să o trăiesc pe a mea.
Părintele Justin m-a vindecat și de dorința de a emigra, după moda de atunci, din anii 2000…. care este actuală și acum, văzând exemplul generației lor, al unor oameni jertfitori, cu zeci de ani petrecuți în închisorile și în lagărele comuniste. Am întâlnit acolo, la mănăstirea Petru Vodă, oameni deosebiți, care mi-au schimbat și înfrumusețat viața.
În anii de facultate am fost suspectă de scleroză în plăci. Am consultat numeroși doctori, profesori de neurologie, care ridicau din umeri, neștiind ce să îmi spună. Mă resemnasem cu perspectiva invalidității și a unei boli incurabile. În anii 2000, în București, făcând alte investigații, se tot mirau de mine medicii că mai merg, pentru că potrivit acelor rezultate ale analizelor trebuia să fiu țintuită la pat. Eu însă eram împăcată cu mine și cu Dumnezeu.
Reușind să fac un examen de rezonanță magnetică nucleară (RMN), s-a infirmat acel diagnostic și m-am aflat în fața unei minuni. Îmi amintesc că atunci am fost nepoliticoasă cu medicul care mi-a dat vestea bună, cerând să vorbesc cu profesorul universitar, necrezând acel rezultat bun.
Trecut-au anii, nu mulți, eu am început să lucrez și nu după multă vreme mi-a fost primejduit locul de muncă, intrând în conflict cu conducerea politică roșie a orașului în care profesam. Am respectat sfatul părintelui Justin și am ajuns la un litigiu cu o colegă, care era susținută politic de consiliul local, de primar, de spital, de direcția de sănătate publică, știind că nu am nici o șansă. Eram pregătită să plec din oraș. Procesul l-am pierdut în final, dar Dumnezeu a vrut altfel și înainte să se termine procesul am devenit proprietara locului în care lucram.
O altă împrejurare minunată din viața mea a fost atunci când mama mea a plecat la Domnul. Era în anul în care aveam credite de plătit, avocați, tratamente pentru mama la spital, săptămânal, medicamente… Deși mama suferea de mult timp și i se înrăutățise starea, noi speram totuși să se facă bine.
În dimineața în care ea a adormit în Domnul ne-am aflat, eu și tatăl meu, într-o situație grea. Nu aveam haine de doliu (mama nu suporta hainele negre), nu aveam bani decât foarte puțini. Ne-am blocat și am uitat că mai existau niște rezerve financiare la bancă, știu că nu reușeam să găsesc în cartea de telefon oameni pe care înainte îi găseam cu ușurință. Și totuși, fără ajutor din afară, când am plătit ultimele datorii pe la restaurant, am văzut că ne încadraserăm ca într-un calcul contabil exact. Nici acum nu îmi explic cum s-a putut face înmormântarea, știu ca Domnul mi-a dat o lecție în care mi-a arătat Cine poate ceea ce oamenii nu pot.
O altă întâmplare minunată din viața mea a fost atunci când, în urmă cu câțiva ani, era sa mă înec în mare, pe dat de 13 iulie, într-una dintre gropile de la malul mării, în care își pierd viața în fiecare vară copii și adulți.
Îmi amintesc că eram obosită, eram aproape de mal și mă gândeam la tatăl meu bătrân, care nu va putea suporta o asemenea nenorocire. Cu mila lui Dumnezeu am reușit să ajung la mal… uitându-mă apoi în calendar am văzut că am avut un arhanghel păzitor în acea zi.
De multe ori m-am aflat în situații primejdioase, din naivitate, din neatenție… dar Bunul Dumnezeu, prin Sfinții Lui, mi-a purtat de grijă.
Faptul că am înțeles și situația în care se află Biserica noastră după sinodul tâlhăresc din Creta, că m-am îngrădit de erezia ecumenistă, când atâta lume doarme somn de nepăsare și de moarte… că am cunoscut oameni de mare calitate, serioși, atenți, preocupați de mântuire, oameni frumoși… toate acestea au fost minuni în viața mea.
Doamne, îți mulțumesc pentru toate, nu ne părăsi pe noi niciodată!
PS: minuni ale Sfântului Ilie Lăcătușu: într-o zi frumoasă de noiembrie am plecat la București, pentru o expoziție profesională. Fiindcă nu ajunsesem niciodată la mormântul părintelui Ilie Lăcătușu, despre care auzisem lucruri minunate, am vorbit cu o prietenă din București, să mergem și să vedem unde se află, să ne închinăm și noi.
Prietena mea era într-o stare de sănătate foarte precară, fusese spitalizată cu afecțiuni pulmonare severe, acum avea și probleme urinare destul de grave, o deplasare cât de mică era foarte riscantă pentru ea.
Ne-am întâlnit în zona Basarab și am pornit împreună spre părintele Ilie Lăcătușu, cu stres maxim pentru prietena mea. Dintr-o data se făcuse iarnă, ningea viscolit. Am ajuns la locul în care se află mormântul părintelui,ne-am lipit cu dragoste și cu nădejde de pereții care îl adăpostesc. M-am rugat să nu sufere prietena mea de la această ieșire riscantă, pe o asemenea vreme.
Ne-am despărțit apoi, eu am plecat spre provincie, găsind un loc într-un microbuz, iar ea s-a dus acasă la ea. Drumul spre casa a fost ca un coșmar cu ochii deschiși, erau mașini răsturnate prin șanțuri pe dreapta și pe stânga drumului, vizibilitate foarte redusă și polei. A fost un drum cu rugăciune și cu inima cât un purice. Am ajuns cu bine și când am sunat-o pe prietena mea, să văd cum se simte, era și ea vesela și totul era bine. Nădăjduim să ne ajute Sfinții noștri mai ales în vremurile care vin asupra noastră și mulțumim cu lacrimi ca îi cunoaștem și îi avem modele dragi.
Cornelia din Galați
