"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)
Perioada pascală a anului 1991, în Albania, adică în urmă că 29 de ani. Tocmai căzuse regimul comunist și s-a făcut trecerea la democrație.
Pentru un biet preot, de 77 de ani, din Elbasan, vrednicul de pomenire (care a trecut apoi la Domnul în anul 1995) părinte Spiridon Veli, care ajunsese la acest moment (1991), după ce din anul 1967 fuseseră interzise în Albania toate slujbele religioase și fuseseră închise bisericile, să fie foarte slăbit trupește, după atâtea încercări și prigoane prin care trecuse în anii ateismului, acest Paști (din 1991) a fost unul plin de bucurie în viața lui.
A trăit praznicul Învierii în acel an (1991) ca o trecere, o mutare de la moarte la viață, de la prăbușire la praznic plin de lumină. Într-o biserică pe jumătate dărâmată el a slujit Sfânta Liturghie din noaptea de Paști.
Exact după 4 ani, în ziua Învierii Domnului prăznuită în anul 1995, părintele Spiridon a plecat din această viață cu bucuria acelei slujbe pascale și cu marea mulțumire sufletească a învierii și a reconstituirii din dărâmături a Bisericii Ortodoxe a Albaniei.
Sonila Dedja (Rembeci), nepoata părintelui Spiridon, spunea că odată cu închiderea bisericilor din anul 1967 acesta a simțit durerea crucii în inima sa.
În acei ani de ateism, peste tot a fost numai dispreț, prigoană și suferință. Părintele a fost obligat să lucreze ca muncitor, spre a-și întreține familia. Însă nu a renunțat la preoție, iar când putea, în ascuns el preaslăvea pe Dumnezeu împreună cu credincioșii și îi mângâia pe oameni.
Așadar, după 24 de ani de prigoană și de răstignire, cum să nu simtă bucurie la acea Sfântă Liturghie pascală din anul 1991?
Până atunci – ani de zile – în ochi aveau mereu lacrimi amare. Acum acestea au devenit lacrimi de bucurie, devreme ce Învierea lui Hristos a adus și învierea credinței în țara părintelui Spiridon.
Cu ochii lui sufletești „L-a văzut pe Domnul”… L-a văzut înviat și biruitor…
Bătrânul preot sălta de bucurie a Învierii. Și și-a deschis inima acestei bucurii. A lăsat-o să îi mângâie inima și să i-o cuprindă Hristos cu totul.
Cu aripile bucuriei pascale a simțit că zboară ca un vultur înspre înaltul cerului și a strigat cu toată puterea pe care o mai avea: Hristos a înviat!
Iar mulțimea de credincioși adunați la acea Sfântă Liturghie a răspuns ca un tunet: Adevărat a înviat!
Motto: „Ce să-ţi fac ţie, Israele, fiindcă dragostea ta se risipeşte ca norii de dimineaţă, ca roua care se ia de timpuriu?” (Osea 6, 4)
Trăim vremuri tulburi. Cine le-a tulburat? Noi, prin păcatele noastre. Dar ne place să dăm vina pe alții, când de fapt ceea ce ni se întâmplă este consecința firească a nefirescului în care am trăit, adică a realității triste că la Hristos am privit mai mult în icoană și nu L-am căutat în inima noastră.
De aceea ne simțim pustii, pentru că nu suntem vii în Hristos. Am vrea ca să revină totul la normal, adică la starea pe care am avut-o înainte, în care nu ne păsa decât de noi înșine. Acum am ajuns… numai cu noi înșine și nu ne convine… Starea de dinainte era cea în care nu vărsam nicio lacrimă, nu ziceam nicio rugăciune pentru zecile de mii de români – ca să nu mai spun de alți cetățeni ai acestui Pământ mare și frumos, făcut de Dumnezeu, ca loc al testăriifiecărui om dacă vrea să trăiască cu El sau preferă a fi virusat de păcat – mai bine zis de românași, scoși ciopârțiți din pântecele mamelor lor criminale, prin avorturi.
În Grecia acum guvernul a dat poruncă – aprobată cu plecăciune până la pământ de pseudo-ierarhia ecumenistă greacă – ca în Săptămâna Pătimirilor Domnului Iisus Hristos nu numai să nu se apropie credincioșii de biserici, dar nici să bată clopotele, nu cumva să creadă cineva că îi cheamă la Hristos. În orașul Patras, acolo unde este păstrat capul Sfântului Apostol Andrei, în urmă cu câteva zile s-au dus câțiva bătrânei dimineața la biserică. Preotul i-a întâmpinat alungându-i și, pentru că ei se mișcau cam greu, a chemat – prin mitropolie – poliția, care a dat celor doritori de Hristos și câteva amenzi înainte de plecare. Desigur, în biserică, nici măcar pentru o rugăciune particulară, nu au putut intra, preotul închizându-le ușa în nas.
Ne este frică de amenzi, cumplit de frică. Cineva a fost oprit și când a aflat că pe nedrept va fi amendat a zis simplu: PENTRU MINE VA PLĂTI HRISTOS!
Frica este dracul.Indiferent de ce fel de frică este vorba. Iar sufletul celui cuprins de frică – ca și de alte păcate – este cerut de satana de la Dumnezeu. Argumentul lui? Uite, acest om, care Tu zici că este făptura Ta, că îl iubești, iată cum renunță la Tine, iată cum tremură în fața pericolelor văzute sau închipuite de mine în mintea lui… deci nu este vrednic a se numi fiul Tău. Dă sufletul lui mie, ca să își primească răsplata: iadul fricii veșnice.
Iată un exemplu al lipsei de frică (poartă un titlu frumos):
Când vrei (ceva cu adevărat), găsești un mod (de a-l realiza):
Ιερά Μονή Αγίων Θεοδώρων Ζάλτσας, το μετέωρο αυτό μοναστήρι της Βοιωτικής Εκκλησίας, που είναι σκαρφαλωμένο στον απότομο βράχο κοντά στην ακρόπολη της αρχαίας Βούλιδος. Βίντεο: Ορθόδοξη Οικογένεια.
O mănăstire foarte frumoasă, ctitorită de arhiepiscopul Ieronim al Greciei – cinste lui pentru aceasta, pe vremea când era mitropolit de Thiva (în sudul Greciei). Acum, după operația de by-pass (la propriu) și după ce i-a lăsat baltă pe credincioși la discreția guvernanților atei, el s-a retras la și în liniște, undeva departe, să nu fie infectat de virus (culmea este că s-a izolat undeva mai aproape de cer… poate dă Domnul și se izolează și de ereziile semnate în Creta). Viața faină, de altfel cum și-ar dori și tot românul, nu? Iată:
Este drept că este mai ușor de mângâiat un animal pe cap decât a păstori un suflet…
La noi se aude, de la clovnii ecumeniști, că în Săptămâna Pătimirilor Domnului clericii se vor afla „în izolarea sfântă a rugăciunii.” Cred și eu, numai că vor plânge că sunt buzunarele goale, că i-a îngrădit Dumnezeu pe creștini de ei, ascultătorii de ereziarhi ecumeniști.
Alt clovn, la fel de bărbos, vorbește despre „dracul care scormonește în om dreapta credință”, că s-au trezit oamenii acum că… vor la biserică. Singurul drac în discuție aici este cel al clovnului, care a trădat demult dreapta credință, iar acum îi este frică – de aceea și dă atât din mâini, ca și cum s-ar feri de atacuri în valuri ale unor țânțari nevăzuți, ca să își ascundă frica. De ce îi este lui groază? De întâlnirea de la Judecată cu Adevărul-Hristos. Până atunci hămăie în fața camerelor video, că așa i se cere ca să aibă rating. A ajuns și să spună că Sfânta Lumină vine în ziua de Paști… Chiar așa de incult poate fi cineva, să nu știe că Sfânta Lumină vine în Sâmbăta Mare, pe la ora prânzului? Dar vom vedea cum va fi și în 2020.
Că tot veni vorba, arhiepiscopul Ieronim a spus că nu este nicio diferență între Sfânta Lumină de la Ierusalim și lumina candelei din casă a celor izolați de virus. Vedeți, cât ozon la mănăstirea filmată cu drona… de mai sus?
Dragostea scoate afară frica. Devreme ce simțim frică, una care ne copleșește, ne domină, ne roade, ne usucă, ne omoară înseamnă un singur lucru: NU ÎL IUBIM PE HRISTOS! Mai exact: nu facem parte dintre cei ce au strigat din toată inima: Osana, Fiul lui David! Dar suntem dintre cei care vor striga, de câte ori ne va birui frica, nu numai în Vinerea Mare: Răstignește-L! Răstignește-L!
Pe cine să răstignesc? Așa a întrebat Pilat. Răspunsul a fost comun: Răstignește-L!Răstignește-L! Nu contează cine este, important este să ne scăpăm noi pielea. Care piele? Aia pe care o mai are Lenin în mausoleul din fața Kremlinului și care răspândește așa-numitele radiații negre către cei ce se apropie „la închinare”, omorându-i în scurtă vreme cancerul? (zeci de mii de cazuri au fost)
Expresia „ești piele și os” se poate aplica foarte bine caracterului „orto-hoților” de azi. Unde este inima? Unde este cinstea de a pătimi pentru Hristos, de care vorbeau și pe care se sprijineau și pe care o căutau cu ardoare milioanele de creștini din veacurile de prigoană ale Bisericii?
Așadar, BINE a făcut Hristos că a închis bisericile. Că lipsesc iubitorii de adevăr, care să le deschidă, asemenea odinioară Sfântului Vasile cel Mare, care prin rugăciune a deschis biserica ocupată abuziv de arieni și a redat-o ortodocșilor.
Dacă va mai ține această apostazie de Hristos câteva luni, cu ordonanțe pe post de Evanghelie pentru omul contemporan ne vom putea face – statistic – o idee ce a vrut să spună Hristos când a profețit că atunci când va veni a doua oară în lume va găsi OARE credință pe pământ?
Să fiți sănătoși, că ortodocși este mai greu a fi, trebuie învinsă neapărat frica, iară și iară!
Notă: am vorbit acum la telefon cu fratele Ioan, i-am mulțumit cu emoție și a acceptat să public acest scurt mesaj în care să îndemn pe ortodocși – adică pe cei îngrădiți de erezie – la cât mai multă rugăciune pentru acțiunea inițiată de acest judecător, Ioan Petrescu, care este în același duh de mărturisire – de multă vreme – cu noi, robii lui Hristos.
Să ia aminte ecumeniștii: este culmea ca noi, cei îngrădiți de erezie, să ne rugăm ca Dumnezeu să le deschidă lăcașurile din care ei înșiși pe noi ne-au alungat. Dar poate se vor îngrădi și ei de erezie, poate este o ultimă șansă: un judecător, avându-L ca MARTOR principal pe Hristos Însuși, să obțină o decizie favorabilă participării la slujba de Înviere a românilor.
Noi nu l-am uitat pe părintele Justin, nici nu i-am trădat încrederea. Suntem siguri că nici el nu ne-a uitat, iar cu rugăciunile lui nădăjduim să ne mântuim!
