Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Viața în Hristos și iubirea de mucenicie, în teologia Sfântului Apostol Pavel

Doamne Iisuse

Sfântul Pavel, omul cel ceresc, primul după Cel Unul, vasul alegerii, limba Sfântului Duh, dezvoltă o teologie înaltă despre mucenicie în epistolele lui cele inspirate de Dumnezeu. Sensul, esența, scopul, taina și măreția muceniciei, toate sunt cuprinse în teologia paulină.
Martiriul nu începe în arena martirică. Mucenicul care este omorât în arenă simte martiriul ca pe o trăire zi de zi, predându-se pe sine întotdeauna morții, prin Iisus Hristos, pe altarul inimii sale. Moartea martirică este pecetluirea și expresia măreață a unui fel de viață, a muceniciei nesângeroase: Pururea noi cei vii suntem dați spre moarte din pricina lui Iisus, așa ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. (II Corinteni 4, 11)
Viața dumnezeiască a lui Iisus nu se face cunoscută în trupul cel stricăcios al creștinului a cărui viață nu este o predare continuă morții. Taina vieții celei noi în Hristos se săvârșește de către Sfântul Duh, în adâncul inimii care își dorește calea martirică. Mucenicia, ca taină, nu se săvârșește în timpul scurt de la arestarea și până la condamnarea și uciderea Mucenicului. În arena martirică creștinii sunt uciși și biruiesc, ca mărturisitori ai credinței, ca cei care sunt condamnați la moarte (I Corinteni 4, 9) în fiecare ceas și clipă. Creștinii condamnați la moarte pentru Hristos nu se tulbură auzind sentința, hotărârea judecătorească a prigonitorilor pentru executarea lor. (II Corinteni 1, 9)
Martiriul este un cuptor al suferinței în care se avântă cu bucurie cei care toate le rabdă și se laudă întru necazuri. (Romani 12, 12) Din perspectiva teologiei pauline, suferințele creștinilor pentru numele Domnului se deosebesc de suferințele omenești obișnuite.
Orice suferință pentru Hristos este considerată pătimire sfântă, chiar și când ea nu se încheie imediat cu pătimirea morții mucenicești. Creștinul credincios întâmpină chinurile specifice muceniciei cu un sentiment de mândrie și de bucurie sfântă: Mă bucur de suferințele mele. (Coloseni 1, 24) Inima care se laudă întru suferințe și se bucură în pătimiri este inimă de mucenic, care aspiră zi și noapte la lupta cea bună a muceniciei!
Lauda și bucuria în Hristos creează o atmosferă dumnezeiască în care se hrănesc și se pregătesc locuitorii cerești, atleții arenei martirice. Mucenicia este un dar ceresc! Credința în Hristos este un dar foarte mare, pecetluit prin sângele martiric: de dragul lui Hristos vi s-a dat vouă nu numai să credeți în El, dar și să pătimiți pentru El. (Filipeni 1, 29) Martiriul este laudă, este bucurie, este dar!
Perspectiva teologică a martiriului ca dar explică iubirea dumnezeiască și râvna spre suferințele martirice ale tuturor bunilor biruitori mucenici. Martirii, prin excelență inimi pline de sensibilitate, nu rămân indiferenți în fața durerii martirice, simt toată intensitatea durerilor chinurilor nemiloase, se avântă în arena sfântă, dobândesc marele dar al cerului: martiriul!
Sfântul Apostol Pavel elogiază martiriul ca pe un dar, dorindu-și moartea pentru Hristos: Eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci și să mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. (Faptele Apostolilor 21, 13) Dorul față de primirea harismei muceniciei se transformă în bucurie, în ceva acceptat de bunăvoie. Mucenicul nu suportă chinurile fără voie, ci binevoiește, se odihnește prin pătimiri pentru Hristos, înaintează spre martiriu bucurându-se și spunând cântarea paulină: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Corinteni 12, 10)
Torturile paralizează și cel mai viteaz caracter, durerea provoacă senzația de repulsie și creează tendința de a fugi, însă pătimirea pentru Hristos naște mândrie, bucurie și bunăvoință în inima Mucenicului, căci ea cuprinde în sine atracția tainică a darului.
Teologia Apostolului neamurilor consideră pătimirile Mucenicului drept suferințe ale lui Hristos. Mucenicul suferă și împlinește în trupul lui lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său, adică Biserica. (Coloseni 1, 24) Care lipsuri ale necazurilor lui Hristos le împlinește suferind Sfântul Apostol Pavel și fiecare mucenic al Bisericii? Domnul a oferit pe Cruce, pentru mântuirea lumii, jertfa de neprețuit a vieții Lui. Însă pătimirile mucenicilor, ca pătimiri ale Bisericii, sunt și pătimiri ale lui Hristos. Trupul lui Hristos – adică Biserica – va fi împuns cu sulița și va suferi până la sfârșitul veacurilor.
Suferind, Mucenicii împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru că Biserica care suferă este Hristos prelungit peste veacuri. Hristos, Întâiul-Mucenic, consideră că suferințele fraților Lui mucenici sunt ale Lui proprii. Mucenicii, împlinind lipsurile necazurilor lui Hristos, apar ca părtași ai pătimirilor Domnului Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează cuvântul paulin referitor la lipsurile necazurilor lui Hristos: El crede că este un lucru mare care nu a fost scos în evidență, dar nu este vorba de lipsă de durere, să nu fie aceasta, ci de o mare iubire față de Hristos, căci nu voiește să fie pătimirile lui, ci ale Aceluia… ceea ce eu sufăr, pentru El sufăr, zice, astfel încât nu spuneți că prin harul meu sufăr acestea, ci prin al Lui, care suferă acestea … nu se rușinează să spună că și aceste pătimiri sunt ale Lui. Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar și după ce a trecut prin moarte este gata să sufere pentru noi… căci zice Domnul: dacă pe acela l-am văzut că suferă, Eu sufăr în locul lui. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Coloseni, Omilia a IV-a, 2, în Ρ.G. 62, 326-327)
Hristos nu se rușinează să îi numească frați pe credincioșii Lui. Așadar, cum s-ar rușina să considere pătimirile mucenicilor Lui drept propriile Lui pătimiri? În persoana martirilor este prigonit și suferă Hristos. Domnul Cel prigonit și suferind se adresează prigonitorului martirilor și îl ceartă, lucru pe care l-a auzit Saul înaintea porților Damascului: De ce Mă prigonești? … Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă. (Faptele Apostolilor 9, 4-5)
Un imbold foarte puternic spre martiriu este aducerea aminte neîntreruptă de către Mucenici a iubirii lui Hristos. Icoana dumnezeiască a lui Hristos cel mort pentru noi provoacă o iubire puternică față de moartea martirică. Loviturile neputincioase ale prigonitorilor nu au puterea de a zădărnici jertfa Mucenicului care crede în iubirea lui Hristos.
Cel care rămâne în iubirea lui Hristos se dovedește a fi neînfricat în fața prigoanei, a foametei, a sabiei, a uciderii și a oricăror fel de suferințe. Hristos a murit pentru noi? De ce să nu murim și noi pentru Hristos, rămânând veșnic în iubirea Lui? Iubirea mărturisitoare a creștinilor credincioși este cântată de cel mai mare poet al iubirii: Cine este Cel ce osândește? Oare Hristos, El, Cel ce a murit, ba mai degrabă Cel ce a înviat, Cel ce și este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce și mijlocește pentru noi?!… Cine ne va despărți de iubirea lui Hristos? Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!… Precum este scris: De dragul Tău suntem omorâți toată ziua, socotiți suntem ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Fiindcă sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 34-39)
Pentru iubirea lui Iisus Hristos, Mucenicul se bucură suferind închisori și legături și calomnii și toate celelalte suferințe. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Romani, Omilia a XV-a, 3, în Ρ.G. 60, 544) Creștinul, ca o oaie de junghiere, merge spre altarul muceniciei și nu suferă pentru oameni, nici pentru altceva care ține de viața aceasta, ci se oferă pe sine jertfă pentru Împăratul tuturor. (Ibidem, Omilia a XV-a, 4, în Ρ.G. 60, 544)
Mucenicul este pregătit să îndure mii de chinuri ca să nu se despartă de iubirea lui Hristos. Toți bunii biruitori atleți ai credinței ies de sub influența lumii, îi aduc suferințele lor lui Hristos, se înstrăinează de prietenia cu fiii acestui veac, ajung să fie urâți de casnicii lor, consideră lucrurile mărețe pământești ca pe niște lucruri nefolositoare, urmează calea însângerată martirică, Îl dobândesc pe Hristos!
Iubirea dumnezeiască față de Hristos naște răbdarea desăvârșită a mucenicilor înaintea diferitelor torturi: Felurile de chinuri și de suferințe sunt diferite pentru unii sau alții… iar râvna tuturor este aceeași și dispoziția martirică și dorul de Hristos și moartea din dorul față de El, pentru care s-au și luptat, fiind gata să renunțe cu bucurie la toate numai să nu fie despărțiți prin nimic din toate acestea de iubirea lui Hristos… acest cuget și această învățătură era comună tuturor și prin aceasta toți aveau aceeași dispoziție de a răbda chinurile pentru ca nimic să nu îi despartă de iubirea lui Hristos. (Ghenadie Sholarios, Opera completă, volumul I, pp. 238-239)
Dorul din tot sufletul de Mirele dumnezeiesc este transformat de Mucenic în îndelungă răbdare în fața celor mai nemiloase suferințe martirice. Sfântul imnograf se minunează de martiriul pentru iubirea lui Hristos: Nici prigoana, nici foamea, nici golătatea, nici primejdiile, nici moartea, pe dumnezeieștii răbdători de chinuri nicidecum nu i-au despărțit de iubirea pentru Hristos. (Octoihul Mare, glasul al șaptelea, vineri dimineața, Canonul Crucii, cântarea a șasea, martirica.)
Teologia paulină consideră prigoanele, în general, ca pe un element al vieții în Hristos. Adevărata credință este prigonită întotdeauna. Nu există creștini evlavioși care să nu fie prigoniți. Cine poate să garanteze autenticitatea credinței neprigonite? Credința și prigoana coexistă, regulă care nu are excepții. Sfântul Apostol Pavel a fost prigonit, a învățat și a trăit credința în Hristos și pomenește de prigonirile sale.
Sunt prigoniți și cei ce trăiesc adevărata credință: Prigoniți vor fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus. (II Timotei 3, 12) Credința cea neaflată în primejdie și neprigonită este o utopie. Creștinii dintre iudei se tăiau împrejur ca să nu fie prigoniți. Întotdeauna sub masca evlaviei se ascund cei ce taie-împrejur adevărata credință evanghelică, cei care vor să placă lumii, care vor să fie binevăzuți în trup… numai să nu fie prigoniți ei pentru crucea lui Hristos. (Galateni 6, 12)
Sfântul Apostol Pavel se laudă înaintea Bisericilor lui Dumnezeu, văzându-i pe creștinii din Thesalonic dovedind autenticitatea evlaviei lor prin statornicia și credința lor în toate prigonirile și necazurile pe care le-au îndurat. (II Tesaloniceni 1, 4) Lumea nu este vrednică de martirii care au trăit credința cea adevărată în Hristos, fiind strâmtorați, necăjiți, înjosiți. (Evrei 12, 1; 11, 33, 37-38)
Teologia paulină a martiriului stabilește și care este atitudinea grandioasă a martirilor în fața prigonitorilor lor. Mucenicii, următori desăvârșiți ai Întâiului-Mucenic Hristos, Care i-a iertat pe vrăjmașii Lui când era răstignit pe Cruce, răspund cu binecuvântare la insultă, cu îngăduință la prigoană, cu rugăciune la blasfemie. De pe buzele tuturor martirilor răsună cuvântul celui mai mare cântăreț al iubirii: Ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm; defăimați fiind, mângâiem. (I Corinteni 4, 12-13)
Cuptorul celei mai dureroase mucenicii este prezentat ca o durere ușoară în fața slavei de nedescris pe care Mucenicii o primesc din cer: O clipă ușoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă. (II Corinteni 4, 17) Mucenicul, ca cetățean al cerului, nu este învins de durerile martirice de nesuportat, ci el vede slava cea viitoare și consideră ca ceva de nimic chinurile călăilor lui. Câmpul vizual al Mucenicului se întinde dincolo de cele trecătoare și văzute, până la cele nevăzute și veșnice. Mucenicul lui Hristos, comparând pătimirile vremii de acum cu slava cerească, declară după cuvântul paulin: Socotesc că suferințele din vremea de acum nu au nici o însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)

traducere din limba greacă de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
(subcapitolul Martiriul după învățătura Sfântului Apostol Pavel

din lucrarea monumentală, în curs de apariție,

a arhimandritului Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei,
Editura Christiana, București, 2016)



Un arhiereu – om de știință și rugător pentru noi!

IPS Nicolae grecul

În vremurile noastre, când oamenii muncesc tot mai mult, iar viața pare a fi doar un pretext pentru a munci fără încetare, nu sunt puțini aceia care spun că nu mai au timp pentru o relație cu Dumnezeu.
ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei și Lavreoticii, din Biserica Greciei, explică foarte elocvent ce trebuie să facă un tânăr care consideră că nu are timp pentru rugăciune.
ÎPS Nicolae este născut la Salonic și este absolvent de fizică al facultății din cunoscutul oraș balcanic. Și-a continuat apoi studiile la Harvard și apoi la Institutul Tehnologic din Massachusetts din SUA. A predat la Harvard și a lucrat ca cercetător la NASA și în cadrul unui centru medical din Boston.
S-a întors în Grecia în 1987, iar în 1989 a devenit monah al Mănăstirii Stomion din Nordul Greciei. A devenit Mitropolit al Mesoghiei și Lavreoticii din 2004.
Sursa: doxologia.ro



Un om simplu, un suflet mare…

petru din ostrov

Confesiunile lui Petr Mamonov, actorul din filmele „Ostrov” și „Țarul”

Reflecţiile traduse în continuare datează din anul 2006, când, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor „Ostrovul“ şi „Ţarul“, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maliukova, de la Novaia Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006).

Creştinismul lui „Ia de la mine!“

Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul“ lui Pavel Lunghin, iar despre Biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz [personaj din poveştile populare ruseşti]. Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic?! Te agiţi de colo până colo. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi, tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: „Mâncarea e rece!“. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti: „Nevasta e obligată…“, „Soţul trebuie…“ etc.? Dragostea nu e floare-verde-pe-câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine.

Iată, vedem un om cu faţa în zăpadă. De ce gândim imediat că e un beţiv: poate că l-a lăsat inima?! Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu: fugim în drumul nostru! Fugim de noi! Dar când faci o faptă bună… stai întins, şi simţi o căldură benefică în suflet. De ce oare îţi este bine? Parcă nici n-ai băut. Aha… ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte…

Îmi spunea aici o tânără: „Nu-mi iubesc părinţii“. Hop aşa! Nu te grăbi! Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? „Da, îmi răspunde fata, fac cum se cuvine cele necesare“. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine plouă. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul – un alt simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu „Dă-mi!“, ci „Ia de la mine!“. Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a-ndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capul în jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu le respingem.

Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers: sugrumă-l! Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi ascunde în spatele gardurilor, să nu-l prade alţii…

Aproapele, ca o icoană…

Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: „Ce ai făcut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut“. Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un locotenent-colonel, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N-a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar era un adevărat creştin. În Rai! Ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N-ai să vezi! Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti pe un amărât şi te gândeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci…“ Dă-i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează masele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul…

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte pe aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: „Biletele dumneavoastră, biletele la control!“. Pentru doar 5000 de ruble pe lună. Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu.

Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane.

Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia Lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă, care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei.

Urgenţa Adevărului

Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobuzul din oraşul Verei… la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri… La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie… liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară, într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt „noua generaţie“. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?“. Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns… Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm.

Sfinţii ne învaţă: Mântuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram… nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul“. Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M-am străduit să le explic. Eram într-o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…

Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că peste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar: un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună: ce să facem acolo? Iată iadul! Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte. […]

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi: slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă, gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă, ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut… să vă adunaţi sub propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu“.

All the best…

Mă simt un actor? Eu sunt – Mamonov Petr Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă, din toate puterile, all the best. Peste vreo 5 ani priveşti şi te gândeşti: „Cum ai putut să joci în halul ăsta?“. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul“. Ne-a reuşit? Nu? Va impresiona? M-am străduit să-i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim, pe mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi: mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat… Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul „eu“. Înţeleg prea bine că eu, Petr Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris… Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, aşa lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori…

Sursa: http://ortodox.md/confesiunile-lui-petr-mamonov-actorul-din-filmele-ostrov-si-tarul/


Primăvara mântuirii, adică Hristos, Domnul nostru!

10001

 

Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, zicea că „istoria este o sursă inepuizabilă de înţelepciune”. Dacă simţim că nu ştim ce cale să urmăm, o atitudine înţeleaptă este a privi spre trecut, la pilda înaintaşilor şi să renaştem duhovniceşte din ea, să făptuim ca şi ei, având mărturia istoriei că etosul lor merită a fi întrupat şi în viaţa românului secolului XXI. Chiar dacă românii au avut de înfruntat teroarea istoriei, nu au fost înghiţiți de negura istoriei, ci au dăinuit, cu ochii aţintiţi spre Cel care a făgăduit fericirea cea veşnică tuturor împlinitorilor voii Lui sfinte.

În ultimul interviu acordat de Pr. Dumitru Stăniloae înainte de plecarea sa înspre veşnicie, marele teolog îi spunea lui Costion Nicolescu şi, prin el, nouă tuturor: sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta este ortodoxia noastră românească. Şi n-a plecat oricum dintre noi părintele Dumitru, ci avertizând: Ne piere neamul!

De aceea, cred că este nevoie de un plan concret, de soluţii clare pentru a scoate neamul românesc din fundătura în care nu au reuşit 20 de veacuri să îl împingă, dar noul umanism se pare că o face cu succes. Acest plan de resacralizare nu îl pot alcătui singur, ci trebuie să apelez la oameni în care duhul înţelepciunii este viu.

Mai întâi trebuie amintite aici cuvintele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei: el propunea un principiu revoluţionar, pentru reaşezarea societăţii pe baze mai solide şi mai drepte: în locul aristocraţiei care pretindea că i se cuvinte totul prin simplul certificat al naşterii, el propunea meritocraţia, principiul accesului tuturor la toate poziţiile şi demnităţile în societate, pe baza meritului, a valorii personale.

Folosind un termen din informatică, părintele Rafail Noica spunea că astăzi suntem formataţi aşa încât Dumnezeu nu mai are acces la noi şi că, de fapt, noi nu ne dăm seama cât de mult trăim în închipuire. Sensul acestei închipuiri este dezvăluit prin sintagma drogare a simţurilor, tot mai stăpânitoare în societatea contemporană în general şi în cea românească în particular:

  1. a) drogul ochilor, realizat prin scene erotice care au împânzit mijloacele mass-media şi nu numai, dar şi prin moda tot mai senzuală, care se shimbă într-un ritm ameţitor, se vulgarizează chipul autentic al românului. Românul spune: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. Sensul acestui port este legat, dincolo de hainele de pe noi, şi de sufletul nostru. Din păcate, societatea contemporană a devenit o arenă de confruntare, în care fiecare om, bărbat sau femeie, se luptă pentru a ajunge sus, indiferent prin ce mijloace.
  2. b) drogul gustului este variat: unii doresc ameţeala prin alcool, în vreme ce alţii doresc drogurile, deoarece sunt la modă. Însă cel mai des produce dependenţă drogul prin care se vulgarizează limbajul. Societatea românească oscilează verbal azi între o balcanizare şi o cocacolizare a limbii. Dialogul dintre oameni a devenit tot mai vulgar. Suntem însă pe zi ce trece tot mai gălăgioşi, mai aplecaţi spre o dispersare iraţională a cuvintelor noastre, fără a ne da seama că ele, chiar şi cele vulgare, sunt o secătuire a eului nostru, deoarece le scoatem din noi, şi ne vlăguim sufletul, golindu-l.
  3. c) drogul tactilului – remarcăm o deschidere nesăbuită a societăţii noastre spre rebuturile occidentale sau spre cele orientale de mahala. Nu se mai cultivă sentimentul frumosului din inima omului, ci se injectează în el mesaje codificate sau directe, prin care acesta îşi pierde sensul sănătos al vieţii sale.
  4. d) drogul mirosului, care face ca omul să nu mai aprecieze frumuseţea unui câmp cu flori, fiind prea infestat de nicotina care i-a anihilat plămânii sau de gazele de la eşapament care epuizează omul pe stradă şi îi distrug sănătatea.

Sunt multe forţe care ar dori să ne vadă o ţară de nevertebraţi spiritual şi economic, o ţară permanent cu mâna întinsă. În primul rând ar trebui recomandată citirea, pentru cei care nu au făcut-o, a unei cărţi de mare valoare a spiritualităţii ortodoxe – Paza celor cinci simţuri, a Sfântului Nicodim Aghioritul. Cine să ne sfătuiască mai bine decât un sfânt, înţeleptul prin excelenţă, biruitorul patimilor şi făptura unită cu Dumnezeu? Lupta este dură, însă ea trebuie dusă. Nu avem voie să cădem în deznădejde, căci Dumnezeu nu că va birui lumea, a biruit-o deja prin Iisus Hristos. Există azi curente, precum Emo, care reprezintă încercarea diavolului de a câştiga fără replică sufletele celor ce-i cad în mreje, mai ales tineri şi copii. Cine s-ar fi gândit că vom asista la o efervescenţă a religiei tristeţii, a cultului disperării şi al sinuciderii? Iată ce se întâmplă când cel ce caută, o face strâmb, fără înţelepciune.

Azi Biserica este înconjurată de trei curente spirituale universale: un curent este caracterizat prin lozinca să ţinem la religia veche; al doilea curent vrea o religie nouă, iar al treilea curent nu vrea să ştie de nici o religie. Nu mai este timp de pierdut, căci, cum spune proverbul, a ajuns cuţitul la os. Vom schiţa câteva posibile soluţii:

  1. Spun unii astăzi că Iisus Hristos este depăşit. De fapt aceştia îl urăsc pe Hristos şi nici nu suportă să audă numele Lui ori, dimpotrivă, vorbesc adesea de un hristos făurit după chipul lor, golit de dumnezeire. Şi de ce se crede că Hristos este depăşit? Pentru că nu oferă ceva nou. Însă noutate înseamnă pentru lumea contemporană cădere tot mai jos în păcat, depărtare de la faţa lui Dumnezeu. Adevărul este că omenirea este departe de a fi ca Hristos! Şi aceasta pentru că NU VREA. Lumea este ahtiată după nou, după senzaţional, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Pr. Dumitru Stăniloae spunea: cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de azi. Omul nu a evoluat, cum afirmă ateii, ci a involuat, s-a îndobitocit, a ajuns la roşcove şi încă nu se pocăieşte sincer pentru trădarea faţă de Dumnezeu.

Umanismul Ortodoxiei nu e raţionalist, ci credincios, mergând pe formula: tot ce este bun şi frumos este pentru slava lui Dumnezeu. El este democrat, nu este aristocrat. În timp ce umanismul greco-roman pur se adresa unui cerc restrâns de iniţiaţi, savanţi şi literaţi, umanismul ortodox se adresează întregului popor. El poartă pecetea celei mai democrate instituţii a lumii – Biserica. O primă sugestie ar fi căutarea modului teandric de a fi, realizabil numai in Hristos.

  1. Ortodoxia nu este o religie între alte religii. Ea e un mod de viaţă. Viaţa în Hristos este normalitatea existenţei umane. Ortodoxia este Biserică în sensul de Casa sau Trupul împăratului, unde omul Îl cunoaşte dialogic, nu dialectic pe Dumnezeu. Ortodoxia nu a fost niciodată în criză, ci a avut parte doar de provocări. Cine să fi pus în pericol Trupul al cărui Cap este Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Ce este de făcut? Trebuie tăiate de Trupul lui Hristos uscăturile care se propovăduiesc pe ele însele şi, cum spuneam mai sus, pusă în vigoare meritocraţia reală. Preotul nu este actor de teatru, ci este foc ce împăr-tăşeşte creştinilor Focul euharistic dumnezeiesc. Să nu uităm, însă, un lucru: printre milioanele de copii avortaţi în ultimii 20 de ani sigur se găseau şi o mulţime de viitori preoţi de înaltă vocaţie şi jertfelnicie. Cum spunea Andrei Şaguna: vreţi preoţi buni, naşteţi-i!

  1. b) Să nu ne fie ruşine că suntem ortodocşi, să mărturisim, chiar dacă unii vor râde de noi. Să mărturisim cu cuvântul, dar mai ales cu viaţa noastră, pentru a înţelege cei rătăciţi că merită să fii al lui Hristos. Dacă ei râd de noi, oare Dumnezeu n-a văzut şi acest lucru? Deci vom primi plată şi pentru mărturisire, şi pentru răbdare, şi pentru umilinţă.

Bântuie azi prin lume şi prin multe suflete omeneşti un duh demonic al tăcerii, al nemărturisirii lui Hristos, al fricii vinovate de laşitate că ne vom pierde poziţia socială sau respectul şi prestanţa în faţa lumii. Şi atunci când ortodoxul doarme, surprize de genul celei avute de unii nu sunt întâmplătoare, ci grăitoare. Sincretismul religios este aproape pretutindeni la el acasă. O anumită pătură intelectuală confundă ocultismele şi manifestările para-creştine cu elementele spiritualităţii unui popor. Împotriva acestora trebuie ridicat glasul şi mărturisit unicul Adevăr-Hristos.

O mare problemă a ortodoxului astăzi este individualismul lui, atunci când nu înţelege sau nu vrea să recunoască faptul că fiecare cădere este personală, însă ridi-carea e comunitară. Fără aproapele nu ne vom putea mântui. Câţi dintre noi ştim cine este cel de lângă noi, la Sfânta Liturghie? Ne interesează măcar? Oare într-o bătălie fiecare soldat luptă după cum vrea el sau împreună cu toţi camarazii lui, căci numai astfel poate fi înfrânt duşmanul?

  1. Este necesară schimbarea mentalităţii acelora care zic: cred în Dumnezeu şi atât, mai mult nu mă mai interesează, nici de Biserică nu mă apropii. Lor le lipseşte ritmul liturgic pe care îl aveau străbunii. Ţăranii români ÎI aveau pe Dumnezeu în fiecare moment al vieţii lui, peste tot era cu ei. Existau bătrâni analfabeţi, dar care ştiau Evanghelii pe de rost. Şi azi? Ε sigur că dacă imaginea bătrânilor noştri simpli va dispare din sufletul nostru, niciodată nu vom putea să le călcăm pe urme şi să fim buni ca ei.

Desigur, cel mai greu se schimbă mentalitatea cuiva. Nu este nevoie de poliloghie, ci de exemplu viu, să vadă cel rătăcit că se poate trăi şi altfel. Misiune creştină se poate face trăind pur şi simplu în Duhul lui Hristos. Este greu ca atunci când ne trezim dimineaţa, să simţim să Dumnezeu este Cel care ne-a trezit, cand ne apucăm de lucru, să simţim că Dumnezeu ne întăreşte? Avem o tradiţie de 2.000 de ani în spate, care afirmă cu certitudine că numai sub acoperământul harului şi cu ajutorul sfinţilor putem rezista la atacurile diavolului, care nimic nu urăşte mai mult pe lume decât un popor ortodox.

  1. Omul intră in veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Raiul sau iadul ni le pregătim noi, aici. Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se întâlneşte cu păcatul, acesta nu-1 atrage şi se ruşinează de el. În schimb, omul pătimaş pe dinafară rămâne om, dar pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Părintele Petroniu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, spunea că trebuie să ajungem la conştientizarea păcatului ce ne stăpâneşte şi în care trăim. Şi, mai ales, trebuie să vrem să scăpăm de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu! Este ca la doctor: doar trebuie noi să mergem la el, nu e necesar să ne tratăm singuri, ci aceasta e datoria şi ştiinţa lui.
  2. Dacă am ţine mai mult post, poate ne-ar ajuta Dumnezeu, ne-ar mai schimba. În trecut dorul postului era mare. Acum postul pare o povară. Alexandre Schmemann spunea că postul este ca un pelerinaj: pleci de undeva şi ajungi undeva. Dacă nu faci asta, degeaba n-ai mâncat. Ai ajuns ca magii la Betleem, simţi că S-a născut Hristos sau nu în sufletul tău? Dacă ai ajuns la Betleem, te întorci pe aceeaşi cale, cum a spus Irod, sau mergi pe altă cale? Dacă L-ai găsit pe Hristos, nu te vei mai întoarce pe aceeaşi cale a bâjbâitului, a întrebatului, a colindatului la curtea pă-catului şi a păcătosului.

Să ne aducem aminte de Părinţii din vechime, care posteau mult şi totuşi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau chiar peste 100 de ani. Astăzi am ajuns robi ai cancerului, dar nu numai al celui trupesc, dar mai ales al celui sufletesc care este pofta, nesaţiul.

  1. Pentru orice problemă să ne rugăm şi vom scăpa, căci Dumnezeu nu lasă pe cine Îl caută. Creştinul este omul rugăciunii, este casnicul lui Dumnezeu. Diavolul ar vrea ca să nu se mai roage nimeni lui Dumnezeu cel adevărat, ci toţi să îl slujească. Să nu îi facem pe plac, căci acelaşi vrăjmaş ne va pârî apoi lui Dumnezeu că nici măcar nu L-am căutat.

Pr. Prof. Emil Jurcan spunea: Dumnezeu nu ne lasă, dar doar dacă ne agăţăm de haina Lui. Lumea se înghesuie peste tot, dar numai spre Hristos nu. Să fim conştienţi că şi prin lumea înghesuită mai trece azi Hristos. Să ne agăţăm de El şi se va opri să stea de vorbă cu noi, ne va vindeca şi ne va milui, aşa cum a făcut şi cu femeia bolnavă de 12 ani de scurgerea sângelui, menţionată în Sfânta Evanghelie.

Folosul rugăciunii e imens. Ea ne curăţeşte sufletul, ea ne mijloceşte harul divin, ea ne face prieteni cu sfinţii. Să nu ne simţim aici în lume acasă, ci să fim străini călători spre veşnicie. Cine nu are program de rugăciune zilnic, acela nici să nu îndrăznească a se numi pe sine creştin. Să ne rugăm, mai ales pentru alţii şi pentru cei care ne urăsc, căci la fel a făcut şi Hristos-Înţelepciunea Tatălui.

  1. Dacă am avea râvnă mai mare pentru Potir, sigur ar scădea râvna pentru păcate. Ne lipseşte pulsul Euharistiei, dorul după Hristos. Fără un dinamism spre Dumnezeu suntem deja înmormântaţi înainte de moartea trupului. Ştim, vedem, simţim că se face totul ca în timpul Sfintei Liturghii, mai ales duminica, oamenii să fie ocupaţi cu altceva, să nu participe la slujbă. Orice să facă, numai rugăciune nu. Diavolul ştie că Liturghia este Hristos şi că împreună cu Hristos creştinii sunt de nebiruit.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca prin vinele noastre, încă de aici să nu curgă numai sângele nostru, ci şi sângele Lui. Ne-a făcut mădulare ale Bisericii şi pe toţi ne călăuzeşte spre mântuire. Ni se cere doar să răspundem fără întârziere şi pe măsură iubirii Lui dumnezeieşti. Iar plata va fi fără egal: dumnezei prin har.

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sf. Gheorghe, 1 martie 2016


Iubirea de mucenicie – fundamentul Ortodoxiei

cop.Andreev.Sfintii.catacombelor.Rusiei.165x235-page-001

Doamne ajută!

Ne cerem scuze pentru absența îndelungată. Site-ul a fost blocat, datorită faptului că platforma folosită a fost anulată și a trebuit reconfigurat site-ul din punct de vedere … tehnic. Dar rămânem în același Duh și vă oferim ceea ce am primit azi și noi, spre întărirea sufletească în vremurile pe care le trăim și pentru atitudine curajoasă în fața ispitelor veacului.

sfintii catacombelor rusiei


Soarele se bucură de Sfântul lui Hristos…

Raza_mormant_Sfantul_Justin

O rază de soare peste mormântul Cuviosului Justin Mărturisitorul de la Petru-Vodă! Să avem parte mereu de binecuvântarea lui!