Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Întoarcerea lui Dostoievsky la ortodoxie și ultimele clipe ale vieții lui…

„Dacă întreaga lume merge într-o anumită direcție și Hristos merge în alta, eu voi merge în urma lui Hristos.” (Fiodor Dostoievsky)

articol de Sofia Drekos

Fiodor Mihailovici Dostoievky (11 noiembrie 1821 – 9 februarie 1881) a fost un scriitor rus, o figură proeminentă a literaturii universale.

„Inima Evangheliei este această pildă a fiului risipitor. Cea mai iubită istorisire morală pentru mine este cea a lui Dostoievsky exilat. Pe drumul său spre locul de exil o bătrână ortodoxă credincioasă i-a dăruit Noul Testament ca mângâiere. Dostoievsky era ateu, așa că rupea paginile cărții ca să folosească hârtia pentru a-și face țigări, pentru a înveli tutunul în ele. A rupt paginile cu Evanghelia după Matei, după Marcu și multe pagini din Evanghelia după Luca.

La un moment dat, de curiozitate sau de plictiseală a vrut să știe de fapt ce scrie în această carte a creștinilor. Și iată! Și Dumnezeu îl aduce la prima pagină a cărții ruptă pe jumătate și cu ură, la pilda fiului risipitor (în capitolul 15 al Evangheliei după Luca).

Și lui Dostoievsky i se descoperă aici o lume nouă: a iertării, a ispășirii, a iubirii. Face cunoștință cu Dumnezeu. Și fostul fiu risipitor se transformă într-unul dintre cei mai importanți cugetători creștini.

Adevăratul virus (care te schimbă cu totul) nu este o boală, așa cum crezi tu, ci o carte a lui Dostoievsky (care a murit în anul 1881), iar această carte tu o citești după câteva secole și îți schimbă întreaga ta viață până într-acolo încât devine viața ta de zi cu zi, într-o societate a indiferenței.”

Convertirea lui Dostoievsky

Să fii în vârstă de numai 22 de ani și să fii condamnat la moarte! Să aștepți ca să te spânzure! Viața pe care ai putea-o avea înainte este plină de frumusețe și de tinerețe, iar pe tine alții vor să te omoare…

Și de ce, la urma urmei? Pentru că ai vrut să existe egalitate și corectitudine în societate! Să nu existe stăpâni și… robi. Să fim toți egali. Și să fie toate accesibile în mod egal tuturor.

Nu să fie totul strâmb și anapoda. Și să mai fie în tren și aceste bătrâne, în timp ce tu mergi spre locul de exil! Ce oameni agasanți: Frate, ia și tu o Evanghelie… Ți-o dau cadou!

Să o jignesc, să o refuz pe bătrâna asta? Lasă, iau cartea și o arunc în buzunar, zic mulțumesc și am plecat de aici. Asta am și făcut. Însă plecând de acolo am ajuns singur, într-o temniță!

Tu, condamnat politic la închisoare pe viață și ceilalți condamnați… tot felul de oameni. Aici înțelegi pe pielea ta singurătatea mulțimii. Aici trăiești pe viu faptul că înstrăinarea nu este creată de distanța în kilometri, ci de dispoziția sufletească pe care o ai.

Aici înțelegi că omul devine apropiatul tău atunci când amândoi aveți același conținut al inimii, nu același… acoperiș. De asemenea, pricepi că viața, chiar și la 20 de ani, plină de tinerețe și de frumusețe, este insuportabilă fără iubire.

Înțelegi lucrul acesta… te mânii… și fumezi! Ca să îți faci țigări rupi foi din Evanghelie. Sau, ca să îți cureți pipa de resturile de tutun. Că așa ți se pare Evanghelia – nefolositoare!

Vorbe de popi! Ha, ha! Iată în ce fel a fost folositor darul femeilor!

Zilele trec una după alta și tu ai „rupt” toată Evanghelia după Matei și cea după Marcu și 14 capitole din Evanghelia după Luca. Ai ajuns să turbezi de necaz. Monotonie, așteptarea morții, țigară și… necaz.

Ești plictisit peste măsură: Ia să văd, să citesc ce scrie aici? te gândești și deschizi Evanghelia.

Și viața ta „se deschide.”

Citești despre un tată care nu întreabă: de ce ai făcut asta? El își deschide brațele și te cuprinde, înainte să ceri aceasta. O iubire fără margini și fără condiții. O jertfă care îl vede cu dragoste pe celălalt.

Capitolul 15 al Evangheliei după Luca cuprinde și pilda fiului risipitor sau mai degrabă a tatălui milostiv. Că sunt risipitor o știu. Valoros este faptul că aflu că El – Dumnezeu – nu este polițist al vieții mele, ci tată care mă iubește.

Totul se schimbă. Toate dobândesc sens. Se termină starea de „orfan.” Nu mai alerg și trăiesc degeaba!

Viața devine frumoasă nu numai datorită tinereții ei (ea este frumoasă și la alte vârste), ci și datorită sensului pe care l-a dobândit. Peste puțin timp ne vei spune: omul nu vrea numai să trăiască, ci să și știe de ce trăiește.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/02/blog-post_473.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Gheron Tihon Athonitul: „Fiule, în iad se vor duce și leneșii, nu numai păcătoșii…”

Gheronda Tihon folosea cuvântul blagosloviți întotdeauna și cu multe dintre sensurile lui călugărești: binecuvântați (să merg undeva, să încep ceva etc) sau binecuvântează (că ne-am întâlnit, că stăm la masă etc), când cerea smerit binecuvântarea celuilalt și apoi îi dădea și el binecuvântarea prin rugăciunea: Domnul să te binecuvânteze.

După salutul inițial obișnuit el își conducea pelerinii în biserică și cântau împreună troparul Mântuiește, Doamne, poporul Tău… și Cuvine-se cu adevărat… și, dacă era vreme frumoasă, ieșeau apoi afară, sub măslin, și stătea cu ei cinci minute, apoi se ridica cu bucurie și spunea:

– Acum mă duc să vă aduc ceva să vă servesc.

Scotea apă din bazinul cu apă și umplea un pahar pentru pelerin, punea apă și în tinichea lui (o cutie de conserve, pe care o folosea și ca ibric) și apoi căuta vreo bucată de rahat, care uneori era cu totul uscat, alteori era mâncat de furnici, dar pentru că era binecuvântare de la părintele Tihon, nu provoca dezgust. După ce o pregătea. gheronda își făcea cruce, lua cutiuța cu apă și spunea:

– Mai întâi beau eu. Blagosloviți! Și aștepta ca pelerinul să îi spună rugăciunea: Domnul să te binecuvânteze, altminteri nu bea apă. Apoi dădea și el binecuvântarea pelerinului.

Simțea că rugăciunea celorlalți pentru el era o necesitate, nu numai din partea clericilor sau a monahilor, dar chiar și din partea mirenilor, care puteau să fie maturi, bătrâni sau copii.

După ce îi servea, aștepta să vadă dacă pelerinii vor să îl întrebe ceva duhovnicesc. Dacă vedea că în fața lui se află un om fără ocupație, care pierde timpul și care a venit la el numai ca să își petreacă cumva vremea, atunci îi spunea:

– Fiule, în iad vor merge și leneșii, nu numai păcătoșii.

Dacă omul respectiv insista și nu pleca, gheronda îl lăsa acolo și intra în biserică și începea să se roage, iar vizitatorul era obligat să plece.

De asemenea, când cineva voia să se folosească de simplitatea lui gheronda, ca să își împlinească un scop sau altul, el îl înțelegea prin luminare dumnezeiască și îi spunea:

– Fiul meu, eu nu știu grecește. Du-te la vreun părinte grec, ca să poți să comunici bine cu el.

Desigur, niciodată nu ezita să depună orice efort și timp, când vedea un interes duhovnicesc din partea omului. În timp ce cu gura sfătuia, cu inima și cu mintea el se ruga.

Rugăciunea lui era deja lucrătoare de la sine, era din inimă.

Oamenii care se apropiau de el simțeau acest lucru, pentru că plecau de acolo mult întăriți. Și gheronda Tihon îi binecuvânta la plecare până când ei nu se mai vedeau în depărtare.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/03/blog-post_84.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Sfântul Ghelasie Mimul

Ghelasie (care este cunoscut și ca Ghenasios) îi provoca pe toți să râdă prin voioșia și prin giumbușlucurile lui. Era mim, adică actor de comedie.

Odată, când era perioadă de prigoană împotriva creștinilor, i s-a spus lui Ghelasie să îi batjocorească pe creștini, prefăcându-se că este catehumen.

El s-a îmbrăcat cu haine albe, a intrat în colimvitră și s-a prefăcut ca și cum s-ar boteza. Iar păgânii prezenți acolo râdeau.

În timp ce s-a afundat de trei ori a spus: Se botează robul lui Dumnezeu Ghelasie în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin. Și al Sfântului Duh. Amin.

Însă de îndată ce a spus aceasta – odată cu cele trei afundări în apă – a devenit cu totul serios.

Acum sunt creștin! a spus el. A simțit harul lui Dumnezeu asupra lui în clipa aceea. Se vede că inima lui era nevinovată și simplă și a putut primi harul Sfântului Duh.

Și și-a susținut această experiență a încreștinării lui până la sfârșit. Pentru că de îndată ce conducătorii păgâni au văzut că a devenit serios și a mărturisit credința în Iisus Hristos, au rămas uimiți. Apoi s-au mâniat, căci în loc să își bată joc, au ajuns să fie ei batjocoriți. Iar Ghelasie, care înainte lua în râs Botezul creștinilor, acum batjocorea înșelarea păgânilor.

Chiar atât de tare s-au înfuriat păgânii încât l-au decapitat pe loc. Astfel fostul mim și măscărici Ghelasie a devenit Mucenic al lui Hristos și Sfânt al Bisericii.

Pomenirea lui anuală se face în data de 27 februarie.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/02/blog-post_151.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Notă: să mă ierte Sfântul că nu am apucat să traduc acest text de ziua lui, dar să nu ne uite în rugăciunile lui!

Afară cu șarpele…!

Aseară vorbeam la telefon cu o bună prietenă în Hristos, doamna prof. Mihaela. Ea se bucura de o prăjitură cu mere de post; eu de clătite cu gem, tot de post.

Și am zis să facem un concurs de poezie. Nu chiar concurs, că eu nu am mai scris poezii, dar să fie o încercare, o împreună-lucrare, spre slava lui Hristos. Eu am pus începutul și mijlocul, iar glazura a pus-o profesoara. Dacă nu era prăjitura, nu apucam să scriu niciun vers. Și a ieșit asta (sperăm să fie de folos, chiar dacă din punctul meu de vedere – al pr. Ciprian – nu are niciun fel de pretenții, ci este doar rodul unei seri frumoase, cu gândul la Hristos):

Afară cu șarpele…!

 

Am un șarpe-ntr-un ventricul

Și mă mușcă tare des,

O să-i dau acum cu biciul,

Nu cred că e de ales.

 

Îl scosei și ieri la soare,

Dar insistă, vrea-napoi.

Doamne, dă-mi și Tu o mână,

Să-l alungăm amândoi.

 

Și așa cu milă multă

Revărsată de prin cer,

Inima acuma bate

Cu Hristos, Iubire mare,

Stând pe tron, nu în ungher.

 

Zis-a Domnul către mine:

Cum de ai putut să crezi

Că faci casă cu șerpoiul

Și în Mine să nu crezi?

 

Te-așteptam să văd odată,

Ce-o să faci cu viața ta?

Te-am lăsat nu-n voia sorții,

Ci-am pus îngerii de pază,

Să îți țină mintea trează,

Să n-ajungi în plasa morții,

Cu un șarpe-n sân ascuns

Și fără un bun răspuns.

 

Zise Domnul mai departe:

Tu crezi oare că un șarpe,

Așa c-un suspin se scoate?

Trage la galere, frate!

 

Rugăciune, post și veghe,

Stăruință, jertfă mare,

Poate și un pic de zeghe,

Ca să ai cunună mare!

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 

prof. Mihaela Cristina Popa

pr. Ciprian Staicu

Ba Al sau moartea pe cerul nostru…

Dȃrele morţii – Chemtrails!