Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Trei zile de nevoință, la începutul Postului Mare

În Sfântul Munte primele trei zile ale Postului Mare au alte dimensiuni și sensuri. Acolo nu există petreceri lumești și înălțări de zmeie de hârtie, ci sunt momente duhovnicești de desfătare și de înălțare din inimă a rugăciunii către ceruri.

Noi aici, afară în lume, ne-am obișnuit ca atunci când ne referim la cele trei zile din jurul Lunii curățirii (prima zi a Postului Mare) să ne referim la sâmbăta și duminica dinaintea ei, precum și ziua de Luni însăși, mai ales că este și o perioadă de trei zile libere pentru majoritatea funcționarilor publici și nu numai pentru ei.

Ne referim la petrecerile care încep sâmbătă seara și culminează duminică seara cu defilări de carnaval și se încheie cu ziua de luni, în care funcționarii publici și toți angajații de stat nu merg la muncă, dar are loc sărbătoarea deja împământenită a înălțării zmeielor de hârtie.

În Sfântul Munte Athos această perioadă de trei zile are alte dimensiuni și sensuri. Ea nu începe sâmbăta de dinaintea Lunii curățirii, ci începe chiar în ziua de Luni, odată cu Postul Mare și ține trei zile, adică până miercuri pe la prânz (în funcție de tipicul fiecărei mănăstiri).

Toți părinții din mănăstiri și cei de la chiliile de sine stătătoare, duminică seara, după Vecernia iertării și săvârșirea slujbei Pavecerniței mici, se închid în chiliile lor și ies numai pentru ceea ce este absolut necesar. Masă de obște nu se pune în aceste trei zile, numai pelerinilor li se oferă puțin ceai și pâine uscată.

Vreme de trei zile părinții ies din chilia lor numai pentru a merge la biserică la slujbe. În aceste zile nu mănâncă nimic, cu excepția celor cărora starea sănătății le impune să ia puțină hrană.

Timp de trei zile unii dintre ei nu beau nici apă (poate că acest lucru pare cuiva exagerat, dar este adevărat și mulți dintre noi am trăit aceasta în vizitele noastre în Athos în aceste zile).

Trei zile părinții tac, nu vorbesc, sunt mai adunați (interiorizați) decât de obicei. Vreme de trei zile pe cât este omenește posibil ei nu dorm deloc sau aproape deloc.

În aceste trei zile ei se roagă încontinuu, unii în picioare, alții îngenuncheați, toți cu metanierul în mâini, chiar și cei neputincioși, care nu se pot coborî din patul lor de suferință, au în mâini metanier și rostesc în șoaptă rugăciunea, una care cuprinde în ea întreaga lume.

Este o rugăciune care pornește de pe buzele lor muritoare și ajunge sus în ceruri și pretutindeni!

Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru (sau mântuiește-ne pe) noi!

Și vine dimineața zilei de miercuri și atunci toți ies din chiliile lor și se îndreaptă spre biserică. Săvârșesc din nou Laudele și apoi Dumnezeiasca Liturghie (a darurilor înainte sfințite).

După aceasta tăcerea lor este dezlegată și ei redevin oamenii dinainte și intră în programul pe care inima lor li-l impune în perioada Postului Mare și se îndreaptă spre trapeză, unde mănâncă frugal ceva fără ulei.

Vreme de trei zile se depășesc pe ei înșiși și devin vase din care se revarsă rugăciune fierbinte și neîntreruptă, nu ca și cum în alte zile de peste an ei nu ar încălzi natura prin rugăciunea lor, însă aceste trei zile sunt deosebite, se sfărâmă legăturile omenești și părinții se înalță mai presus de nevoile acestea omenești care sunt cu totul necesare omului, adică nevoia de hrană și de apă.

Ei nu se hrănesc cu hrană materială, ci cu rugăciune și astfel hrănesc întreaga creație cu mila lui Dumnezeu, rugându-se ca măcar în această perioadă a anului sufletul omenesc să găsească Lumina cea Adevărată și luptând împotriva patimilor care ne fac robi, dorindu-și să învieze și să meargă pe calea păcii, a luminii și a adevărului pentru tot restul vieții lor.

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/03/blog-post_659.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Alte feluri de… răstignire

Traducerea:

„Prima imagine se referă la pedofilia din instituția Vaticanului!

A doua imagine la abuzurile sexuale din activitatea de turism din Thailanda.

A treia imagine se referă la războiul din Siria.

A patra imagine se referă la traficul de organe de pe piața neagră, unde cele mai multe dintre victime sunt copii din țările sărace.

A cincea imagine se referă la achizițiile permisive de armament din S.U.A.

A șasea imagine se referă la obezitate, blamându-se marile corporații de fast food.

Noile serii produse de către artistul cubanez Erick Ravelo, poartă numele de „Cei de neatins” – sunt fotografii ale copiilor crucificați de către presupușii lor opresori, fiecare pentru un motiv diferit cu un mesaj clar.

Ele caută să reitereze dreptul copiilor de a fi protejați, și de a fi raportate abuzurile suferite de ei, mai ales în țările sărace precum Brazilia, Siria, Thailanda, S.U.A. și Japonia”.

Redacția

(traducere de Alexandru Gr.)

Osemintele care răspândesc mireasmă – o istorisire aghiorită

Cineva, de undeva, cândva s-a dus în vizită în Sfântul Munte Athos. În vizită, nu în pelerinaj! Și-a făcut planul să stea în Athos șase zile, însă de îndată ce a cunoscut îndeaproape viața monahală a părinților aghioriți și-a schimbat hotărârea și de abia aștepta momentul în care se va întoarce în civilizație, cum o numea el și o trâmbița cu multă îndrăzneală.

A ajuns la Mănăstirea Stavronichita, care era și ultima oprire a drumeției lui care inițial fusese programată să dureze șase zile, iar în final a ajuns să fie doar de trei zile. Desigur, îi lua în batjocură pe cei din grupul lui pentru că, așa cum spunea el, aceștia vedeau lucrurile în mod diferit, nu ca el, care număra orele până când va ieși din nou în lume și va scăpa în sfârșit (de Athos).

La intrarea în mănăstire, un monah i-a întâmpinat pe oaspeți cu rahat și cu uzo (un fel de țuică – n.trad.), le-a arătat vizitatorilor-pelerini camerele lor și i-a informat care este programul slujbelor.

Era ora 12 p.m. și la ora 16 începea Vecernia. Prietenul nostru fusese prezent cu o zi înainte la o priveghere de noapte care a durat 12 ore. Așadar, de îndată a adormit și singurul lucru pe care l-a auzit apoi a fost toaca, fix la ora 16, care anunța și îi chema pe pelerinii aflați în mănăstire la Vecernie.

S-a trezit și literalmente împins din spate a ajuns în biserica centrală a mănăstirii, unde vrând nevrând a participat trupește la Vecernie. Și spun trupește pentru că singurul lucru la care se gândea era când va scăpa odată, ca să își continue treaba lui pe care i-o întrerupsese sunetul (nedorit de el) de toacă, așa își spunea el în sine, numind acel sunet chiar blestemat.

În fine, s-a terminat Vecernia, însă oamenii nu au plecat, căci așteptau să fie așezate spre închinare Sfintele Moaște ale Sfinților care erau păstrate în Mănăstire,

Odată cu mulțimea de oameni s-a dus și el. Așa cum își spunea în sine, își găsise măsura potrivită, în sensul că se obișnuise cu aceasta, căci și în celelalte mănăstiri unde a fost în zilele precedente nu a făcut altceva decât să sărute oase de morți, care nu aveau nici viață în ele, nici căldură, nici nu izvorau mir, în pofida a ceea ce spuneau părinții aghioriți.

Deci s-a închinat și se pregătea să plece, cu toate că restul lumii a rămas în biserică, moment în care preotul care se găsea acolo a spus cu voce puternică, atât cât a putut el de tare:

– Fiilor, vă rog, vă rog în numele Preadulcelui nostru Iisus, spuneți-mi care dintre voi nu a simțit mireasma dumnezeiască pe care o răspândesc Sfintele Moaște?

El s-a oprit uimit la ușă, căci acest lucru nu îl mai auzise la nicio altă mănăstire. De îndată s-a dus la preot și cu un aer provocator i-a spus: Eu.

Atunci s-au mai ivit dintr-odată vreo zece inși care au spus același lucru.

Venerabilul preot s-a dus atunci în fața Sfintelor Moaște și a început să cânte troparul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Fața lui galbenă din pricina chimioterapiei (pe care o făcuse, fiind bolnav de cancer – n.trad.) a început să strălucească atât de mult încât în final nu mai puteai să privești spre ea.

Acest bărbat (necredincios) s-a înfricoșat de ceea ce a văzut și atunci și-a dat seama că în aceeași clipă (în care preotul a început să cânte și i s-a luminat chipul – n.trad.) Sfintele Moaște au început să răspândească o mireasmă atât de puternică și de dulce încât nu te mai săturai să o inspiri. După puțin timp chipul preotului a încetat să mai strălucească, însă mireasma dumnezeiască provenită de la Sfintele Moaște era atât de puternică încât s-a revărsat și în afara bisericii, s-a răspândit în întreaga mănăstire și i-a urmat pe pelerini chiar și la trapeză (sala de mese) și în camerele lor.

Toți care se îndoiseră de sfințenia Moaștelor acum plângeau ca niște prunci și spuneau că din pricina păcatelor lor nu au putut să simtă mireasma la început. În noaptea aceea niciunul dintre ei nu a putut să doarmă. A doua zi pelerinii au pornit spre Mănăstirea Iviron. Mireasma i-a urmat până la jumătatea drumului spre Iviron…

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/03/blog-post_194.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

„De îndată ce încep rugăciunea epiclezei, Sfânta Masă este înconjurată de Lumină Dumnezeiască… flăcări mari de 2-3 metri… Nu știu ce să fac…”

Pentru cei care vor să afle măcar în principiu ce înseamnă Taina Preoției…

În secolul al XX-lea în Asia Mică a trăit un preot sfânt, însă fără faimă, părintele Ioan. Era căsătorit, avea copii și slujea în satul Ghelveri din Capadocia. În cursul săptămânii lucra la câmp, iar în duminici și în sărbători slujea în biserică.

În timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii aproape întotdeauna el izbucnea în lacrimi și în suspine. Desigur, în momentul prefacerii Sfintelor Taine, starea lui mistică ajungea la culme.

Psalții cântau imnul „Pe Tine Te lăudăm…” cât puteau ei de rar, însă părintele Ioan întârzia cinci, zece, cincisprezece minute și chiar mai mult până când continua slujba (spunând: Mai ales pentru Preasfânta, Curata … – n.trad.).

De aceea cântăreții repetau imnul respectiv chiar și de cinci sau de șase ori.

În fine, la un moment dat cântăreții s-au adunat și s-au dus la epitropii bisericii, cărora le-au spus problema lor. Aceștia, la rândul lor, au transmis cererea lor preotului.

– Părinte Ioane, adesea întârzii mult în momentul prefacerii Darurilor. Cântăreții și poporul te așteaptă, în naos, mult timp, ca să continui. Nu poți să spui rugăciunea mai repede, ca să nu tot repete aceeași cântare și să se producă tulburare?

– Și cum să fac aceasta? le-a răspuns părintele Ioan.

– Este simplu. Acolo, așa cum stai în genunchi, cu fața la pământ, să te ridici, să spui rugăciunea epiclezei, să binecuvântezi în semnul Crucii Cinstitele Daruri și să închei momentul respectiv, mergând mai departe cu slujba (ca să nu se întârzie, lucru la care în Grecia se ține… mult – n.trad.).

– Rugăciunea o știu pe de rost, este scrisă și în Liturghier, dar nu o pot spune imediat.

– Părinte, de ce nu poți? Iartă-ne, dar nu este greu!

– Acest lucru nu depinde de mine, a răspuns părintele Ioan.

De îndată ce încep să rostesc rugăciunea, Sfânta Masă este cuprinsă de foc dumnezeiesc, ale cărui flăcări se înalță până la 2-3 metri.

Așa că nu pot să mă apropii și să binecuvântez Cinstitele Daruri. Mă apucă frică și cutremurul. Nu știu ce să fac. Atunci cad la pământ, plâng, suspin și Îl rog pe Domnul să îndepărteze flăcările ca să continui. Apoi îmi ridic privirea. Dacă flăcările au dispărut, mă ridic și binecuvântez Cinstitele Daruri. Dacă nu, atunci continui cu lacrimi și cu suspine să mă rog, până când se stinge focul sau până voi afla o altă modalitate de a putea continua fără să mă ard.

Încet-încet focul se stinge și totul revine așa cum a fost înainte sau uneori flăcările se despart în dreapta și în stânga, formând o arcadă, iar atunci îmi fac curaj, mă apropii tremurând și binecuvântez Cinstitele Daruri.

Auzind creștinii aceste lucruri ieșite din comun nu l-au mai deranjat sau grăbit altă dată pe preot. De altfel, era foarte smerit și cuvios atunci când slujea.

De aceea la biserica unde slujea el veneau credincioși și din satele învecinate, care mergeau ore întregi pe jos ca să ajungă la biserică.

Uneori veneau la Sfânta Liturghie mai mult de 1.000 de oameni. Și toți aceștia erau cuprinși de smerenie și plângeau. Desigur, la finalul unei asemenea Dumnezeiești Liturghii podeaua bisericii era udă de lacrimile lor, de parcă cineva aruncase apă pe jos!

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/03/blog-post_325.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Un filmuleț și o poză foarte sugestivă despre… copii

Quando a fome aperta e a oração não acaba!!!

Quando a fome aperta e a oração não acaba!!!

Publicată de Crente Ungido pe Luni, 25 februarie 2019

Titlul filmării este: „Atunci când foamea te apasă și rugăciunea este fără sfârșit…”

Nu știm ce zice sau ce rugăciune spune, cui se adresează, dar nădăjduim că este ortodox (am preluat-o de pe un site ortodox grec). Iar dacă nu este, atunci ne rugăm ca Dumnezeu să îi lumineze pe părinții lui și pe el să devină ortodocși. Acest video nu are scopul vreunui sincretism, ci poate fi o lecție pentru acei ortodocși care se așează adesea la masă fără rugăciune. De alții nu mai vorbim…

Atunci când faci o poză în momentul cel mai potrivit…:

Redacția