Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Timpul vieții omenești și adevărata bucurie…

Am cunoscut femei care la un moment dat s-au sinucis când au văzut că le-au apărut primele riduri pe față.

Am întâlnit oameni „duhovnicești”, care erau foarte amărâți pentru că nu au fost numiți în funcția înaltă pe care și-o doreau.

Și am văzut bătrâni simpli, călugări săraci care cu cât trecea timpul, cu atât strălucea mai mult înlăuntrul lor lumina cea neînserată, mulțumirea sau fericirea duhovnicească, care le umplea inimile…

Redacția

Un gând pentru frați…

La un moment dat doi prieteni care se plimbau pe o plajă s-au certat și unul i-a dat celuilalt o palmă.

Cel lovit, fără să spună nimic, a scris îndurerat pe nisip: astăzi cel mai bun prieten al meu m-a pălmuit.

Au continuat să se plimbe până au găsit un golfuleț și au hotărât să facă o baie în mare.

Însă cel care fusese pălmuit era cât pe ce să se înece, iar celălalt l-a salvat de la moarte.

Când și-a revenit, cel salvat a scrijelit pe o piatră următoarele cuvinte: astăzi cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viața.

Cel care îl pălmuise și apoi i-a salvat viața, l-a întrebat: de ce atunci când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scrijelit pe piatră? De ce?

Cel pălmuit înainte, dar și salvat apoi de la înec, i-a spus: când cineva ne rănește trebuie să scriem acest lucru pe nisip, de unde adierea iertării poate să șteargă scrisul nostru.

Când cineva ne face un bine trebuie să întipărim acest lucru în piatră, de unde niciun vânt nu poate să îl șteargă.

Învață să îți scrii rănile pe nisip și să îți întipărești bucuriile pe piatră…

Redacția

Cine a zis că viața este complicată?…

Întru aceastã zi, povestire din Limonar, despre doi sihaştri
Doi sihaștri, un bătrân și ucenicul lui, au fost în vârful Rocului, în muntele ce se cheamă Cliro, aproape de mănăstirea avei Teodosie, cea din Scupel.

Și, murind bătrânul, ucenicul lui a făcut rugăciune și l-a îngropat pe el în munte.

Și a venit ucenicul aproape de lume și a aflat pe un oarecare om lucrând pământul și i-a grăit lui: „Te rog, frate, ia sapa și vino cu mine.”

Iar lucrătorul, ascultând pe sihastru, a mers cu dânsul în munte. Și i-a arătat lui mormântul starețului său și i-a grăit: „Sapa aici alături.”

Și săpând el mormânt, sihastrul stând, s-a rugat și, săvârșind rugăciunea, a sărutat frățește pe mirean grăind: „Roagă-te pentru mine, frate.”

Și, mergând, s-a așezat pe sine aproape de starețul său și, culcându-se, și-a dat duhul Domnului. Iar mireanul a acoperit cu pământ mormântul, mulțumind lui Dumnezeu.

Și îndepărtându-se el de la mormânt, ca la o aruncătură de piatră, a zis întru sine: „Pentru ce n-am luat eu o blagoslovenie de la Sfinți?”

Și, îndată, întorcându-se înapoi, n-a mai aflat mormântul Sfinților.

Dumnezeului nostru slavă!

 

Daruri pe aripi îngerești…

Un străin de această lume și de cele trupești, un înger dumnezeiesc a coborât în zbor în Ajunul Anului Nou de sus, din cer. A adus daruri din Împărăția de Sus, ca să le ofere locuitorilor Constantinopolului. Era îngerul păzitor al acelei cetăți.

Ținea în mână o stea, iar „inima” lui era plină de viață și de putere, în timp ce din gura lui ieșea o răsuflare de liniște dumnezeiască. Aceste daruri – stea, inimă bună și pace – voia să le dea celor care vor vrea să le primească.

Mai întâi a intrat într-o casă mare, ca un palat împărătesc. Acolo a văzut minciună și falsă pudoare, plictiseală și viață trăită în zădărnicie, vizibilă pe chipul bărbatului și al femeii și i-a auzit pe cei doi copii ai lor cum silabisesc cuvinte într-o limbă străină. Îngerul a luat cele trei daruri cerești și a plecat repede de acolo.

S-a dus în coliba unui om sărac. Bărbatul a lipsit toată ziua de acasă, stând la cârciumă. Femeia încerca cu puțină pâine uscată să îi hrănească pe cei cinci copii, blestemând clipa în care s-a măritat. La miezul nopții soțul s-a întors acasă, ea l-a înjurat nervoasă, cu voce stridentă, el a bătut-o cu ciomagul cu noduri, iar după puțin timp au adormit amândoi, fără să își facă rugăciunea de seară și au început să sforăie foarte tare. Îngerul a plecat de acolo.

A urcat într-o clădire mare, frumos luminată. Acolo erau multe camere cu mese, iar deasupra meselor erau aplecați oameni care numărau bani și jucau cărți. Palizi și nefericiți, tot sufletul lor era concentrat la această preocupare. Îngerul și-a acoperit ochii cu aripile, ca să nu vadă ce făceau aceștia și a trecut mai departe.

În calea lui a întâlnit mulți oameni: unii ieșeau din cârciumi beți, alții coborau de la jocuri de cărți, amețiți de o beție mai rea. A văzut pe unii care vorbeau urât și pe alții care îl înjurau pe Sfântul Vasile ca fiind vinovat de starea lor. Îngerul și-a acoperit urechile cu aripile sale, ca să nu audă și a trecut mai departe.

Deja s-a luminat de ziuă, era Anul Nou și îngerul, căutând mângâiere, a intrat într-o biserică. Foarte aproape de ușă a văzut oameni care numărau bani, numai că nu aveau cărți de joc în mâini. În față a văzut un om îmbrăcat în veșminte aurite, cu mitră pe cap, care făcea niște mișcări pline de prefăcătorie. În dreapta și în stânga lui alți oameni cântau cu voci nefiresc de puternice: pe stăpânul și arhiereul nostru…

Îngerul nu a găsit mângâiere. Și-a luat darurile sale cerești – steaua destinată a lumina conștiințele, adierea, capabilă să răcorească sufletele și viața, creată pentru a vibra în inimi – și-a întins aripile și s-a întors în lăcașurile cerești.

(de Alexandros Papadiamandis – 1851-1911)

 

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_31.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Sfântul Vasile cel Mare și Ioan cel binecuvântat

După ce a trecut praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și s-a dus prin toate satele, ca să vadă cine îl va sărbători (pe 1 ianuarie) cu inimă curată. A trecut prin fel de fel de comunități și prin sate mari, dar la orice poartă a bătut, nu i-a deschis nimeni, pentru că era văzut ca un cerșetor. Și pleca mâhnit, pentru că el nu avea nevoie de ceva de la oameni, dar simțea cât de mult l-ar durea inima pe un sărac oarecare datorită lipsei de compasiune pe care i-ar arăta-o oamenii, așa cum făceau acum aceia cu Sfântul Vasile…

În ajun de An Nou a ajuns Sfântul Vasile în niște sate care erau printre cele mai sărace din Grecia. Aerul rece sufla cu putere printre arbuști și stânci, nu se vedea niciun om, era o noapte întunecată! Sfântul Vasile a văzut în calea lui un delușor, iar la poalele lui era o stână veche. Sfântul Vasile a intrat în stână și a lovit cu toiagul în poarta colibei sărăcăcioase și a strigat: „Miluiți-mă pe mine, sărmanul, spre pomenirea celor adormiți în Domnul din familia voastră și Hristos să vă ajute în această lume!”

După ce el a spus acestea, ușa s-a deschis și a ieșit un cioban, un băiat de 25 de ani, cu barbă neagră creață, pe nume Iannis Barbakos, un om nevinovat și simplu, păstor de oi; înainte să vadă bine cine a bătut la ușă, el a și spus: „Haide, hai înăuntru; bună seara, să ai un An Nou fericit!”

După ce Sfântul Vasile a intrat în colibă, tânărul văzând că are în fața un bătrân venerabil, i-a luat mâna și i-a sărutat-o, spunând: „Să am parte de binecuvântarea ta, gheronda.” Și a spus acesta ca și cum îl cunoștea dinainte, ca și cum era tatăl lui. Iar Sfântul Vasile i-a spus: „Să fii binecuvântat, tu și întreaga ta familie, alături de oile tale și pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!”

Iannis era sărac, dar și Binecuvântat. Și avea multă bucurie în suflet, în fiecare ceas, zi și noapte, pentru că era un om bun și avea o soție bună și oricine se întâmpla vreodată să treacă pe la coliba lor îl considerau ca pe fratele lor și îl ospătau și aveau grijă de el.

Și astfel Sfântul Vasile a ajuns în casa lui Iannis și s-a așezat și se simțea ca la el acasă și a binecuvântat locul acela.

În noaptea aceea toate orașele și satele din lume, toți conducătorii, episcopii și oficialitățile l-au așteptat pe Sfântul Vasile, însă el nu s-a dus la nimeni, ci a rămas în coliba lui Iannis cel Binecuvântat.

A început să se ivească zorile. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors cu fața către răsărit, și-a făcut cruce, apoi s-a aplecat, a scos o cărticică din traista lui și a spus:

„Binecuvântat este Dumnezeu nostru, totdeauna și acum și pururea și în vecii vecilor.”
Iannis a spus Amin și s-a așezat lângă Sfântul Vasile, iar soția lui Iannis a luat pruncul în brațe și s-a dus lângă soțul ei, amândoi stând cu mâinile împreunate la rugăciune. Sfântul Vasile a cântat „Dumnezeu este Domnul…” și troparul praznicului Tăierii împrejur a Domnului („Cel Ce șezi pe Scaunul cel în chipul focului…”), fără să spună și troparul lui, care începe cu cuvintele: „În tot pământul s-a răspândit vestirea ta…”

Vocea Sfântului era dulce și smerită, iar Iannis și soția lui simțeau o mare bucurie sufletească, chiar dacă nu înțelegeau cuvintele rostite de oaspetele lor (fiind în greacă veche – n.trad.)

Sfântul Vasile a citit întreaga Utrenie și Canonul praznicului, care începe cu cântarea: „Veniți, popoare, să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu…”, fără să spună și Canonul lui, care începe cu cuvintele: „Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu, vino în ajutorul celor ce vor să înceapă a cânta laudele tale…”

Apoi Sfântul Vasile a săvârșit Sfânta Liturghie și a făcut otpustul sau încheierea ei și i-a binecuvântat pe cei doi soți, alături de copilașul lor. S-au așezat la masă și au mâncat și s-au săturat, iar la urmă soția lui Iannis a adus vasilopita (un fel de cozonac sau colac făcut în cinstea Sfântului Vasile – n.trad.), pe care a pus-o pe o măsuță.

Iar Sfântul Vasile cel Mare a luat cuțitul și a însemnat vasilopita în semnul Sfintei Cruci și a spus:

– „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”

Și a tăiat prima bucată, spunând: „a lui Hristos.”

Apoi, la a doua, a zis: „a Maicii Domnului.”

Apoi a spus: „a gazdei noastre, Iannis cel Binecuvântat.”

Iannis i-a spus:

– „Gheronda, l-ai uitat pe Sfântul Vasile!”

Și Sfântul i-a spus:

– „Da, bine zici.” Și apoi a spus:

– „A robului lui Dumnezeu, Vasile.”

Și apoi a continuat:

– „A gazdei, a soției lui, a copilului, a stânei, a celor vii, a celor săraci.”

Atunci Iannis cel Binecuvântat i-a spus Sfântului Vasile:

– „Gheronda, pentru sfinția ta de ce nu ai tăiat o bucată?”

Sfântul Vasile i-a spus:

– „Am tăiat, Binecuvântatule!”

Dar fericitul Iannis nu a înțeles nimic… (că Sfântul Vasile era chiar cel din fața lui – n.trad.)

Apoi Sfântul Vasile s-a ridicat și a rostit rugăciunea:

– „Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu.”

Iar Iannis cel Binecuvântat i-a spus:

– „Gheronda, tu care știi să citești și să scrii, ești om învățat, oare în această seară în ce palat s-a dus Sfântul Vasile? Conducătorii și regii ce păcate să aibă? Noi, cei săraci, suntem păcătoși, pentru că sărăcia ne face să cădem în ispită.”

Și Sfântul Vasile a lăcrimat și a spus din nou rugăciunea, însă în mod diferit:

– „Doamne Dumnezeul meu, știu că robul tău Ioan cel simplu este vrednic să intri sub acoperământul casei lui. Căci este nevinovat ca un prunc și Tainele Tale se descoperă pruncilor.”

Însă nici acum Iannis cel fericit și Binecuvântat nu a înțeles… (cine era oaspetele lui – n.trad.)

(o istorisire relatată de

scriitorul și smeritul teolog ortodox

Fotis Kontoglou)

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2019/01/blog-post_70.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu