Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

"Viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii" (Sfântul Isaac Sirul)

Sunt doar în trecere pe aici…

Asociația „Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”, urmând îndemnul plin de har din tradiția patristică – Καλή μετάνοια – adică „pocăință bună”, vă urează tuturor membrilor ei, precum și tuturor celor care ne sprijiniți și celor care citiți acest site-mărturie ortodoxă:

La multe lacrimi de pocăință, spre dobândirea adevăratei bucurii pământești și cerești!

 

Pr. Ciprian Staicu, alături de familie

și de obștea ortodoxă

 

Notă: am primit pe mail și vi-l dăruim:

„Într-o bună zi, un călător trecu pe la un părinte ce își trăia în simplitate clipele vieții. Știa de acest monah de multă vreme, dar nu fusese niciodată la el acasă. Pătrunse în micuța chilie a călugărului și fu uimit să vadă că acesta nu avea altceva decât o odaie goală, câteva cărți, o icoană și o candelă.

Locul de dormit era o simplă rogojină pusă într-un colț mai îndepărtat. Omului nostru nu-i venea să creadă.

Totuși, privind chipul plin de liniște al părintelui, vedea cum coboară pacea în inima sa. Dar el dorea să știe adevărul.

–  Fie-mi iertată îndrăzneala, unde-ţi este mobila? întrebă omul.

– Dar a ta unde este? întrebă la rându-i monahul.

–  A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.

–  Şi eu la fel, zise bătrânul. ”

Gheronda, L-ai văzut vreodată pe Hristos?

Cu câteva timp în urmă m-am întâlnit cu un părinte pe care îl iubeam mult. Și l-am întrebat:

– Gheronda, l-ai văzut vreodată pe Hristos?

– Da, părinte, l-am văzut, a mărturisit el cu frângere de inimă, cu evlavie.

– Gheronda, cum este Hristos?

– Părinte, Hristos este așa cum Îl prezintă Evanghelia, este neprihănit, bun, simplu și accesibil.

– Și când s-a întâmplat aceasta, când L-ai văzut? Aceasta a fost următoarea mea întrebare, plină de uimire.

– Părinte, L-am văzut pe Hristos atunci când am iubit fără să aștept nimic în schimb, a șoptit Gheronda cu ochii plecați, care se umpluseră deja de lacrimi de iubire nețărmurită pentru Hristos. M-am golit ca om de mine însumi și m-am umplut cu Hristos. Am dat totul și nu am primit nimic de la oameni. Atunci vine El când Îi semeni.

Această frază: „Hristos vine atunci când Îi semeni” s-a întipărit în adâncul inimii mele. Da, iubirea adevărată este cea care știe să se jertfească și să piardă (tot ceea ce este lumesc – n.trad.). Ea dă totul fără să țină socoteala ce a dat. Ea se jertfește ca să trăiască celălalt. Ea este trădată, răstignită și totuși ea iartă. Iubirea știe să spună și să înțeleagă acestea: „ia raiul meu și dă-mi iadul tău.” 

(din cartea „Viață fără rețete” a părintelui Haralambie Papadopoulos)

 

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_260.html

 

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Poezia „Hristos Se naște iar”

Hristos Se naște iar

În ieslea mica,
Ridică-te și tu și adu-I dar,
Vino, creștine, fără frică,
Lui să-I dăm slavă iar și iar!
Și precum magii în vechime
Adusu-i-au Lui smirnă și tămâie,
Închină-te și tu, creștine, în Treime
Și biruie cu Domnul această erezie!
Înfruntă-i pe Irozii ce vor să Îl dărâme!
Adu în dar credință dreaptă, frate,
Nu zăbovi, căci timpul a venit,
Nu bâjbâi prin ceață de păcate,
Nu amâna mărturisirea la nesfârșit!
Numai așa vei fi pe Calea cu dreptate!
Pe Domnul lăudați-L, dragi creștini,
Lui dați colinda, Lui cântați!
Și Lui mărturisiți, iubiți români,
Veniți cu toții și vă bucurați!
Se naște Domnul, ieșiți dintre păgâni!
Veniți cu mic, cu mare să-I cântăm,
Un lerui-ler să-I dăruim,
Pe El să Îl slăvim, să-l înălțăm,
O colindă sfântă să-I grăim,
Cu inima să Îl cinstim, să-L bucurăm!
Lerui-ler, în noapte albastră,
Lerui-ler, Măicuță Sfântă,
Intră și-n căsuța noastră,
Vino, Doamne, pe fereastră,
Casa, masa și tot traiul bineîlcuvântă!
Lerui-ler, Domnului ler,
Colindatu-I-am prin veacuri,
Prin zăpadă și prin ger,
Îngeri străbătând meleaguri,
Cu noi Domnului Îi cântă lerui-ler!
 23 decembrie 2018
Prof. Mihaela Cristina Popa

Domnul este puterea mea…

Când te rogi, să spui înlăuntrul tău, în pofida diferitelor gânduri și provocări care vin de la diavolul: „Domnul este totul pentru mine.”

Același lucru să îl faci și în viața ta cotidiană. Când patimile te războiesc, când vrăjmașul te presează, când ești încercat de boli, de necazuri și de nenorociri, să spui: „Domnul este totul pentru mine. Singur nu pot să fac nimic bun. Nu pot să rabd, să depășesc vreo problemă sau să biruiesc în nicio luptă. Puterea mea este El”.

Sfântul Ioan de Kronstadt

O adiere de rai…

„Fericirea nu aparține celor care au totul, ci celor care apreciază ceea ce au deja!”

Puțin mai buni… Că de-abia stăm în picioare…

Am primit pe mail:

 

Într-o noapte, în care tocmai mă întorsesem în Brașov, am oprit la OMV să fac plinul și să-mi iau o cafea. La casă se afla o doamnă mai în vârstă decât celelalte angajate pe care le știam. Văzând-o, m-am gândit cât de norocoasă eram că mă duceam acasă să dorm, în timp ce ea era nevoită să muncească toată noaptea, să stea în picioare și în frig (de câte ori se deschideau ușile intra câte un val de răcoare care parcă biciuia). În spatele meu erau un tip și o tipă care se foiau, comentau și făceau bășcălie pe seama angajatei care „se mișca în reluare”, aceasta fiind foarte atentă la operațiunile cu cardul. Știți cum e la OMV, unul vrea să plătească, altul vrea ștampilă pe bon, unuia trebuie să-i faci cafea sau să-i aduci sandwich și trebuie să lași oamenii să aștepte la rând… iar mulți sunt nerăbdători, pufăie, vociferează și-și exprimă nemulțumirile chiar și cu agresivitate verbală. Văzând neliniștea acelui cuplu, le-am spus că-i las în fața mea dacă se grăbesc, că eu am răbdare. Ei nu se grăbeau nicăieri, ci doar aveau chef să o critice pe biata femeie care se străduia să-și facă treaba. Și au început să o insulte, să-i spună să se pensioneze, să-i sugereze să-și schimbe ochelarii… Dobitocul acela sinistru a făcut tot felul de afirmații misogine și denigratoare la adresa femeilor în etate, iar duduia de lângă el nu numai că nu-l oprea, ci îi susținea comportamentul de mitocan. Angajata s-a pierdut, se vedea că era stresată și că nu știa cum să își facă treaba mai repede. Simțeam și eu toată presiunea aceea pe care o simțea ea. Și nu am tăcut, așa cum nu tac niciodată. M-am luat de dobitoc și de femeia de lângă el. S-a lăsat cu ceartă, dar un domn m-a susținut… Am încurajat-o pe acea angajată, dar îmi amintesc că nu îndrăznea să ridice privirea…
De atunci, de câte ori o vedeam, o întrebam ce mai face și schimbam câteva vorbe, conștientă că i-ar prinde bine și o atitudine prietenoasă pe lângă atâtea ifose și apucături lipsite de bun simț.
Astă seară am fost la OMV și am povestit puțin cu fetele de acolo. Era liniște, nu erau agitate ca de obicei. Și am întrebat de colega lor, de “doamna aceea mai în vârstă”, mirată că nu am văzut-o de mult timp…
– Aaa, doamna Rodica? A murit. Era bolnavă, săraca.
M-am întristat foarte tare. Mi-am amintit de acel tip care a tratat-o neomenește pe biata femeie, tocmai într-o perioadă în care ea era suferindă și încerca doar să își câștige pâinea. El se grăbea, deși cu siguranță i-a mai rămas TIMP, dar i-a tulburat puținul ei timp… cu răutatea lui. Mi-am amintit-o timidă, apăsată, slabă, cu atitudinea unei femei care își dorea să fie invizibilă…
Câți nu fac la fel ca acel mitocan? Câți nu se poartă neomenește cu vânzători, cu ospătari, cu cei care îi servesc, incapabili să le respecte munca și strădania? Și noi, ceilalți, ce facem? Asistăm indiferenți la aceste abuzuri… și foarte puțini luăm atitudine.
Suntem ceea ce lăsăm în urma noastră, ceea ce lăsăm în fiecare suflet. Păcat că unii nu înțeleg cât de tare pot răni cu egoismul și cu răutatea lor, păcat că nu se gândesc că fiecare om are durerile lui, că unii stau în picioare în fața noastră și ne întâmpină zâmbitori, dar sufletele lor abia se târăsc…
Cine știe? Poate că nu am scris degeaba povestea aceasta. Poate măcar un om o va citi și atunci când va avea tendința să-și arate nerăbdarea și intoleranța față de cineva, să-și facă dreptate altfel decât cu indulgență și iubire, își va aminti de această istorioară și va reuși să fie puțin mai bun…

Norii și ego-ul

„Uită-te în sus, la cerul care este deasupra noastră…

Uneori are nori, alteori este albastru,

Iar atunci când are nori, aceștia nu se grăbesc deloc…

Oare norii sunt mari sau tu ești mic…?

Această lume este plină de frumusețe, iar dacă are ceva urât în ea, acela sunt eu. De ce? Pentru că sunt om și am făcut greșeala să consider că sunt cel mai important…”

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Blagosloviți și iertați!