Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

Întrucât studiul este lung și complex mă voi mărgini la a expune pe larg ideile principale, spre o mai bună înțelegere a subiectului tratat și o mai ușoară reținere a ideilor teologice ortodoxe respective:

– „am vorbit despre întunericul care există în această icoană; Hristos S-a născut în lume, în acest spațiu al întunericului păcatului și în „umbra morții”, după cum îl descrie profetul Isaia;

– amintesc de cele două animale, care îi reprezintă pe creștinii proveniți dintre păgâni și pe cei dintre iudei, așa cum descrie biblic acest cuvânt profetul Miheia și profetul Isaia. Hristos este înfățișat între două animale, care îi reprezintă pe toți oamenii, care căzuseră în păcate ce i-au coborât din demnitatea lor la cea de ființe necuvântătoare (de Dumnezeu, adică lipsită de teologie – n.trad.). Așadar între două feluri de „gnostici” (de oameni care cred că știu ceva, dar de fapt nu știu nimic – n.trad.) S-a născut Domnul Hristos;

– Hristos este în mijlocul icoanei, este înfășurat în niște giulgiuri de înmormântare. Aici se arată faptul că Hristos S-a născut în lume ca să moară pentru noi. Nașterea lui Hristos nu este doar o biruință asupra întunericului. Ea pregătește Paștile. De aceea Hristos este așezat într-un mormânt. El nu doarme într-un pat obișnuit, fapt care ne duce cu gândul la Înviere;

– Fecioara Maria are întotdeauna – în reprezentările iconografice – pe cap și pe cei doi umeri câte o stea, care are opt colțuri. Aceste trei stele arată că ea a fost Fecioară înainte, în timpul și după naștere, deci este Pururea Fecioară. Steaua cu opt colțuri arată taina zilei a opta. Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, în a șaptea S-a odihnit; în această zi omul a căzut în păcat. Dumnezeu inaugurează, prin lucrarea Iconomiei sau Proniei Dumnezeiești și prin Întruparea lui Hristos lucrarea sau taina zilei a opta a creației. Maica Domnului participă la această Taină și de aceea are cele trei stele;

– reamintesc faptul că aghiografia exprimă o anumită teologie. Icoanele sunt reprezentarea în imagini și în culori a teologiei ortodoxe. Maica Domnului șade, cu mâinile într-o poziție de rugăciune. Această așezare denotă întotdeauna în teologie o certitudine. Dumnezeu Fiul este înfățișat șezând pe tron. Pe sfinți nu îi înfățișăm stând jos, așezați. Este greșită expresia romantică din iconografie în care un sfânt este înfățișat stând pe tron. Numai Hristos și Maica Domnului șed pe tron. După ce Fecioara a acceptat lucrarea Proniei dumnezeiești a Întrupării prin ea, a devenit Maica Domnului, adică în mod hotărât ea devine nemișcată de păcat. Certitudinea pe care ea o exprimă este sfințenia ei;

– de jur împrejurul Pruncului se află îngerii, care slăvesc pe Pruncul dumnezeiesc. Neapărat îngerii sunt înfățișați având o panglică pe cap. Ce înseamnă aceasta? Îngerii își îndreaptă mintea lor – adică întreaga lor ființă – spre Dumnezeu și trăiesc hrănindu-se din această slăvire a lui Dumnezeu. Vindecarea de păcat – pentru om – este întoarcerea minții lui spre Dumnezeu;

– cei trei magi: cuvântul „mag” nu trebuie legat de acțiunile magiei demonice, a invocării demonilor pentru a săvârși „binele sau răul”, conform părerii lumești greșite despre diferența între magia „albă” și „neagră.” Magi înseamnă oameni înțelepți; așa erau numiți înțelepții sau filosofii atunci. Aceștia erau oameni de știință ai antichității, care i-au adus lui Hristos daruri: aur, smirnă și tămâie. Aceste daruri sunt elemente dogmatice. Ei îi aduc aur lui Hristos, pentru că El este Împărat. Îi aduc tămâie, pentru că este Dumnezeu. Aroma aceasta numită smirnă era materia cu care erau unși morții. Așa facem și noi, îi spălăm pe morți înainte de a-i înmormânta. La evreii era obiceiul ungerii lor cu smirnă înainte de înmormântare. Pe Hristos Cel mort pe Cruce l-au uns apoi cu smirnă și cu aloe. Așadar, Hristos este Dumnezeu, este Împărat și este Cel care va muri pentru noi. Este clar că aceste trei daruri sunt simboluri dogmatice.

– Dreptul Iosif – care a trecut prin ispita de a o accepta pe Maica Domnului sau nu – este zugrăvit în partea de jos a icoanei. Atenție, toți cei care sunt centrul unei lucrări liturgice sunt în centrul icoanei; Iosif este într-un colț. Întotdeauna Hristos este persoana centrală într-o icoană cu multe personaje;

– în icoana Nașterii Domnului există și scăldătoarea sau locul unde i se face băiță Pruncului Hristos. După secolul al XVII-lea acest detaliu plin de sens dogmatic a fost șters – sub influența papismului – în Rusia și chiar și în Sfântul Munte Athos (la aproape toate bisericile centrale ale mănăstirilor athonite). Însă niciun loc nu este un Vatican al Ortodoxiei. Unii au considerat că era inacceptabil ca Hristos să fie înfățișat gol și cum este spălat. Dar de ce vechii aghiografi au pus această reprezentare? O fac pentru a arăta exact ce se face cu toți pruncii după ce se nasc: sunt spălați. Hristos a fost om desăvârșit (adică având toate cele omenești, în afară de păcat – n.trad.) și a trecut prin toate cele omenești. Dacă Hristos nu era spălat pentru că era Dumnezeu înseamnă că El nu era om ca noi, ci un supra-om, adică El nu ne mântuiește pe noi, oamenii obișnuiți. Dacă era mai mult decât un om nu ar fi avut nevoie să mănânce, să doarmă etc. Nu ar fi fost om ca noi. Dar Sfântul Grigorie Teologul spune că „ceea ce nu a fost asumat (de Hristos), nu a fost vindecat (mântuit)”;

– reprezentăm în icoană ceea ce s-a arătat, ceea ce am văzut NOI. Să nu spuneți că numai alții L-au văzut. Noi L-am văzut. Pe Hristos Îl vedem noi toți cei care trăim în Biserică. Ea este trup. Experiența de care are parte un trup este unică și unitară. Adică dacă eu vreau să simt dacă un obiect este cald sau rece, îl ating cu organele simțului tactil. Prin această atingere întregul trup dobândește experiența, certitudinea că acel obiect este rece sau cald;

– L-am văzut pe Hristos? Îl reprezentăm în icoane. L-am văzut pe Duhul Sfânt „în chip ca de porumbel”? Îl înfățișăm așa. Pe Tatăl L-am văzut? Nu, niciodată, deci pe El niciodată nu Îl reprezentăm în icoane. Astfel rămânem realiști, practici și profund teologici în reprezentarea iconografică. Am văzut heruvimi, serafimi, îngeri, arhangheli? Îi reprezentăm în icoane. Nu am văzut ce sunt Tronurile, Domniile, Începătoriile, Puterile sau alte puteri cerești îngerești? Nu le înfățișăm în icoane.”

Autorul studiului:

pr. prof. Constantinos Stratigopoulos

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_501.html

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

MESIA S-a născut!

Adevărat S-a născut! Este Iisus Hristos!

Sfântul Ioan Gură de Aur

„Așadar, veniți să sărbătorim, veniți să prăznuim!

Este neobișnuit modul sărbătoririi, așa cum neobișnuit este și motivul nașterii lui Hristos.

Astăzi s-au dezlegat lanțurile cele de demult.

Astăzi diavolul a fost făcut de rușine și biruit.

Astăzi demonii au fugit, moartea a fost învinsă, raiul s-a deschis.

Astăzi blestemul a fost dezlegat, păcatul a fost alungat, înșelarea a fost îndepărtată.”

Astăzi adevărul s-a revelat, propovăduirea adevăratei credințe s-a revărsat și s-a răspândit pretutindeni.

Astăzi Împărăția cerurilor a prins rădăcini pe pământ, îngerii vorbesc cu oamenii, toate au devenit una (adică o singură Biserică, Trupul lui Hristos – n.trad.). De ce?

Pentru că Dumnezeu S-a coborât pe pământ și omul a urcat în ceruri.

Dumnezeu S-a coborât, dar El se află în continuare în cer. Întreg El este dincolo de ceruri, dar și pe pământ. S-a făcut om, dar este și Dumnezeu…

(din Cuvântul la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos)

Veste… tristă anul are!

Sfinții Părinți ne-au învățat – prin exemplul lor propriu – că lupta cu erezia se face nu teoretic, ci practic. Iar vindecarea de erezie a mădularelor bolnave ale trupului Bisericii se face doar prin îngrădirea de erezie. Este singura soluție, folosită de toate generațiile de ortodocși și care a lăsat drept rod inspirat de Duhul Sfânt: lucrarea Sinoadelor Ecumenice ale Ortodoxiei.

La Sinaxa de la Volos – ani de zile (1999-2017) – s-a mers pe abordarea teoretică a luptei cu erezia, „liniștirea” că este de ajuns un „cuget ortodox”, adică ortodoxia mărturisită cu vorba, că nu ar fi nevoie de ortodoxia trăită, adică de suferința pentru Adevăr. Și așa, coloși ai teologiei grecești – conform activității lor teologice universitare – au căzut cu sunet mare în ispite „teologice”, pe măsura victimelor lor.

Pr. Nicolae Manolis, adept al iconomiei de tipul trimiterii la bisericile ecumeniste, la slujbe, chiar și a ortodocșilor îngrădiți de erezie (cine poate să înțeleagă așa ceva…?), publică la adresa (https://www.katanixis.gr/2018/12/blog-post_252.html#more) un articol în care arată că pr. prof. dr. Gheorghe Metallinos (fost decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Atena, autor a numeroase studii de istorie bisericească și al minunatului studiu „Mărturisesc un Botez”) a căzut în erezia mitropolitului ecumenist Ioannis Zizioulas, erezia episcopocentrismului, de a considera că garantul validității Euharistiei este episcopul (indiferent de credința pe care el o propovăduiește) și că îngrădirea de erezie – pe care el nu a făcut-o – ar fi schismă, adică ieșire din Biserică.

Pr. Nicolae Manolis oferă un fragment dintr-un studiu al pr. prof. Teodor Zisis, în care acesta remarcă, cu părere de rău, căderea colegului său universitar.

Pe de altă parte, lupta pr. Nicolae, a pr. Teodor și a adepților lor din spațiul românesc împotriva acriviei continuă, cu toate că văd că „roadele” iconomiei abordate în chip pastoral de ei sunt doar eretice.

Unii se plâng că nu este unitate, că sunt unii sau alții de vină. Adevărul este că unitatea nu o dăm noi, ci ea vine de la Hristos, Care îi unește pe toți cei care mărturisesc Adevărul fără a omite sau adăuga ceva.

Iar modul mărturisirii este unul al bunului simț, al lipsei calomniei, al arătării cu argumente teologice că atingerea scopului pe care ni l-am propus – adică crearea unui mediu propice pentru a se convoca, cu voia Domnului, un sinod ortodox care să condamne panerezia ecumenismului și să anatematizeze pe promotorii ei, în lipsa pocăinței acestora – este posibilă numai prin respectarea acriviei dogmatice și prin ferirea de orice schismă.

În spațiul virtual românesc au apărut expresii noi, necunoscute teologiei patristice. Știm că erezia sau schisma sunt căderi din Adevărul Bisericii, dar de semi-schismatici încă nu am auzit. Ce va urma? Sferto-schismatici, jumătate eretici, ortodocși ecumeniști și alte invenții ale arhiconilor, adică ale diavolilor cumpliți ai ereziei?

Iată, un om dedicat de o viață teologiei, având adevărat cuget ortodox de zeci de ani, dar transformându-se, prin pomenirea ereticilor la Sfânta Liturghie (după iunie 2016), într-un om cu „cuget ortodox” fals, ajunge să susțină sus și tare că Biserica are drept cap pe episcop, nu pe Hristos. Iată cum un profesor de Istorie bisericească, un oponent fervent și permanent al papismului, ajunge prin întunecarea adusă de întinarea împărtășirii după pomenirea ereticului, să susțină că papismul este lege a Ortodoxiei.

Of, Doamne, luminează-i întunericul și readu-l întru Adevărul Tău Cel Sfânt!

Unii spun (cu inima curată…?) că cei care mărturisesc acrivia Sfinților Părinți se vor face mii de bucățele. Iar dacă nu, probabil că vor da ei… o mână de ajutor în acest sens. Dar un articol teologic ortodox, lipsit de minciuni încă nu am văzut ieșind din… tastatura lor.

Va urma pe acest site – este deja tradus, doar trebuie dactilografiat – un articol scris de un părinte athonit, care demonstrează că „cugetul” mult-vestitului pr. Anghel Anghelakopoulos, un alt pomenitor de eretici – la Pireu – se vădește prin „studiile” mult-lăudate pe care le scrie, în care încurcăturile informațiilor istorice se amestecă în chip „echilibrat” cu deviațiile dogmatice de la ortodoxie, totul pecetluit cu palma arhierească pusă peste gură de chiar episcopul lui, la ultima conferință teologică de la Tesalonic, ocazie cu care „mărturisitorul” nu a avut voie să vorbească, fiind oprit oficial de propriul lui ierarh, și mai „mărturisitor.” Iată, o ortodoxie a „tăcerii”! Iar organizatorul principal al conferinței – venerabilul pr. prof. Teodor Zisis – a sistat orice sesiune de întrebări (și între cele două părți ale conferinței, dar și la final), pentru ca să nu răzbată altceva decât cele pregătite dinainte… Seamănă cu ceva, nu? … Iunie, 2016…

Adică asistăm la o fățărnicie care își arată roadele (a se citi „colții”) prin căderea – cu părere de rău – a celor care luptă, dar cu armele dușmanului, reușind un singur lucru: să smintească pe ortodocși și să provoace bucuria fără de margini a ereticilor ecumeniști.

În această zi de prăznuire a unui tânăr (Sfântul Arhidiacon Ștefan) care a spus fără frică Adevărul – și mai ales Cine este Adevărul – având aceste lămuriri la îndemână – cine vrea, desigur, să le înțeleagă – poate vom începe a dobândi un discernământ duhovnicesc spre a înțelege că mărturisirea de credință nu este soră cu faima, ci cu Crucea, că reclamele nu au ce căuta acolo unde este suferință pentru Hristos, că minciuna nu face parte din panoplia mărturisirii adevărului, că nu toți „anti-ecumenniștii” sunt ortodocși, că Hristos așteaptă de la fiecare dintre noi să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, nefăcând nimic „personalizat” (bun de pus… în ramă, în CV), ci urmând, ca învățăcei nesfințiți încă printr-o viață de adâncă asceză și de rugăciune, pe Sfinții Părinți, singurii și adevărații teologi ai Bisericii, adunați în unicul for infailibil al acesteia, care este Sinodul Ecumenic.

Cu urări de bine, în primul rând pentru

părinții profesori: Gheorghe și Teodor,

cât și pentru toți cei care vor să se mântuiască,

pr. Ciprian Staicu

Cu câteva timp în urmă m-am întâlnit cu un părinte pe care îl iubeam mult. Și l-am întrebat:

– Gheronda, l-ai văzut vreodată pe Hristos?

– Da, părinte, l-am văzut, a mărturisit el cu frângere de inimă, cu evlavie.

– Gheronda, cum este Hristos?

– Părinte, Hristos este așa cum Îl prezintă Evanghelia, este neprihănit, bun, simplu și accesibil.

– Și când s-a întâmplat aceasta, când L-ai văzut? Aceasta a fost următoarea mea întrebare, plină de uimire.

– Părinte, L-am văzut pe Hristos atunci când am iubit fără să aștept nimic în schimb, a șoptit Gheronda cu ochii plecați, care se umpluseră deja de lacrimi de iubire nețărmurită pentru Hristos. M-am golit ca om de mine însumi și m-am umplut cu Hristos. Am dat totul și nu am primit nimic de la oameni. Atunci vine El când Îi semeni.

Această frază: „Hristos vine atunci când Îi semeni” s-a întipărit în adâncul inimii mele. Da, iubirea adevărată este cea care știe să se jertfească și să piardă (tot ceea ce este lumesc – n.trad.). Ea dă totul fără să țină socoteala ce a dat. Ea se jertfește ca să trăiască celălalt. Ea este trădată, răstignită și totuși ea iartă. Iubirea știe să spună și să înțeleagă acestea: „ia raiul meu și dă-mi iadul tău.” 

(din cartea „Viață fără rețete” a părintelui Haralambie Papadopoulos)

Sursa – http://trelogiannis.blogspot.com/2018/12/blog-post_260.html

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

Acest scurt articol nu are rolul de a îndreptăți pe cineva, căci cine se scuză, se acuză. Însă se pare că tatăl minciunii chiar nu doarme niciodată, deci lucrările lui trebuie date pe față, făcându-ne astfel datoria înaintea lui Hristos.

De aproape doi ani de zile spațiul virtual este invadat de cei pentru care toată „lupta” antiecumenistă „echilibrată” se reduce la calomnie. Nici satana nu știe altceva.

Numele meu a fost terfelit pe toate părțile. Slavă Domnului! Dacă am vorbit, au atacat, dacă am tăcut, au atacat, dacă am scris, au atacat, dacă nu am scris, ibidem. Îmi plâng eu de milă? Nu, doar de mila lor. Mie mi-a dat Domnul liniște sufletească și bucurie la fiecare lovitură primită, iar când fruntea atinge țărâna poate este doar o repetiție pentru marele somn al trecerii dincolo.

Acum să revenim la o analiză teologică pertinentă pentru cei purtători de înțelepciune duhovnicească:

1. Un personaj rasofor mă sună și afirmă că Hristos nu mai este prezent în Potirul ecumeniștilor. Este concluzia lui (și a schismaticilor din noua „biserică” a lui Miron, rebotezați, recununați, rehirotoniți, nume noi etc – tot tacâmul).

2. Mesajul lui video – în care citește și Mărturisirea de credință a Sinaxei de la Roman – este preluat de cei care mărturisesc exact ceea ce el nu acceptă (adică ei afirmă că părtășia la erezie nu este erezie, el da, în spiritul Mărturisirii respective), în vreme ce aceștia nu acceptă ceea ce el susține sus și tare (adică dispariția harului din B.O.R.).

3. Cu alte cuvinte, nu contează că sunt pe poziții diametral opuse, ceea ce îi unește este ura împotriva unui om (de fapt doi, dar părintele Sava a fost „scutit” de data asta). „Realitatea” în care trăiește personajul rasofor este următoarea: dacă a fost la Sinaxa de la Roman și a semnat ceva neortodox, dar a cădea în erezie duce la pierderea automată a harului, ar însemna că și el a pierdut harul, deci nu mai e ortodox, chiar dacă și-a retras semnătura. Singura „soluție” este rebotezarea (mai ales că dacă a fost „botezat” în B.O.R., unde nu mai e „demult” har, înseamnă că nici nu e botezat, nici rasofor). Direcția: îl așteaptă Miron, iar din Ioan îi va schimba numele, cine știe, în Ioasaf sau altfel. Ce înseamnă toate acestea din punct de vedere teologic? Schismă, hulirea Sfintelor Taine, erezie. Dar „portalurile” ortodoxe îl vor primi întotdeauna, cu condiția să URASCĂ pe cine trebuie.

4. De doi ani de zile învățăm cum să ducem această luptă. Nu învățăm de altundeva decât de la cei care s-au sfințit ducându-o. Sunt numiți Sfinți Părinți. Printre noi nu există teologi, ci Sfinții sunt Teologi. Și pentru că oamenii cu mintea limpede învață din greșelile istoriei, am învățat că stiliștii, de exemplu, folosesc „citate de la Sfinții Părinți”, unele reale, dar scoase din context sau greșit interpretate, altele măsluite. Important este să le susțină concluziile. Ei nu iau în seamă ceea ce se numește în teologie consensus Patrum, adică pe românește cugetul Sfinților Părinți. Unde îl găsim? La Sinoadele Ecumenice, când erau adunați toți Sfinții Părinți ai generației respective din istoria Bisericii, iar ceea ce ei hotărau împreună era apoi trecut prin conștiința dogmatică a poporului ortodox și dacă trecea „testul”, Sinodul rămânea în istorie ca unul Ecumenic, singurul for infailibil al Bisericii, alcătuit din adevărații teologi ai Bisericii, oameni ai bunului simț atât lumesc, cât mai ales duhovnicesc.

5. Ce am învățat studiind cele întâmplate la cele 9 Sinoade Ecumenice? Pe larg vom prezenta în cartea alcătuită de părinții athoniți și aflată în curs de traducere; pe scurt:

a) există întinare prin erezie, iar cei care se împărtășesc având cuget eretic sau pomenesc pe eretici sunt și ei eretici, deci se împărtășesc spre osândă;

b) harul – adică puterea preoțească lucrătoare – se ia de la o persoană doar prin caterisire și anatematizare sinodală, nu în mod automat, când cineva greșește.

6. Sfatul repetat al celui pe care „nici telefonul meu nu l-a vrut” – opțiunea lui, ce să îi fac, este să se ferească oamenii de mine. Chiar vă rog! Cei din „opoziție” sunt aleșii poporului. Mie îmi este de ajuns să nu mă uite Hristos, că pe El Îl slujesc. Iar potrivnicilor mei le reamintesc că ecumenismul este dușmanul. Am greșit cu ceva, îmi cer iertare. Am făcut-o de zeci de ori, public: scris, audio, video. Niciodată nu am folosit injurii, pentru faptul că mă respect ca om, nu terfelesc darurile primite de la Hristos.

7. Bomboana de pe tortul calomniatorilor noștri: mare întâlnire la Bănceni, unde a fost primit cu toată dragostea inclusiv patriarhul Kirill al Moscovei. Pe românește: cei care merg după iconomie – ca nouă „direcție” a luptei cu erezia (lucru inexistent în istoria Bisericii, căci toate Sinoadele Ecumenice au fost roadele luptei celor care au îmbrățișat acrivia dogmatică și canonică ortodoxă) l-au primit pe ereziarhul întâi al Rusiei cu toată dragostea, s-au rugat cu el, au primit „binecuvântările” lui și viața în „ortodoxia” actualizată de secol XXI merge înainte.

8. Și noi avem un fel de „tort”: Conferință ortodoxă la București, în 27 ianuarie 2019, cu părinții athoniți, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom prezenta – ca broșură – o analiză punct cu punct a documentului eclesiologic eretic de la Sinodul din Creta, o analiză patristică, ortodoxă, clară. Până atunci îi binecuvântez pe toți cei care se vor feri de mine, de două ori mai mult decât pe cei care nu o vor face, urându-le ca pacea lui Hristos să se sălășluiască în inimile lor. Cât mai bate inima în piept, va grăi și gura, desigur din prisosul inimii. Valabil pentru toți.

Pr. Ciprian Staicu