Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”

 

Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, zicea că „istoria este o sursă inepuizabilă de înţelepciune”. Dacă simţim că nu ştim ce cale să urmăm, o atitudine înţeleaptă este a privi spre trecut, la pilda înaintaşilor şi să renaştem duhovniceşte din ea, să făptuim ca şi ei, având mărturia istoriei că etosul lor merită a fi întrupat şi în viaţa românului secolului XXI. Chiar dacă românii au avut de înfruntat teroarea istoriei, nu au fost înghiţiți de negura istoriei, ci au dăinuit, cu ochii aţintiţi spre Cel care a făgăduit fericirea cea veşnică tuturor împlinitorilor voii Lui sfinte.

În ultimul interviu acordat de Pr. Dumitru Stăniloae înainte de plecarea sa înspre veşnicie, marele teolog îi spunea lui Costion Nicolescu şi, prin el, nouă tuturor: sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta este ortodoxia noastră românească. Şi n-a plecat oricum dintre noi părintele Dumitru, ci avertizând: Ne piere neamul!

De aceea, cred că este nevoie de un plan concret, de soluţii clare pentru a scoate neamul românesc din fundătura în care nu au reuşit 20 de veacuri să îl împingă, dar noul umanism se pare că o face cu succes. Acest plan de resacralizare nu îl pot alcătui singur, ci trebuie să apelez la oameni în care duhul înţelepciunii este viu.

Mai întâi trebuie amintite aici cuvintele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei: el propunea un principiu revoluţionar, pentru reaşezarea societăţii pe baze mai solide şi mai drepte: în locul aristocraţiei care pretindea că i se cuvinte totul prin simplul certificat al naşterii, el propunea meritocraţia, principiul accesului tuturor la toate poziţiile şi demnităţile în societate, pe baza meritului, a valorii personale.

Folosind un termen din informatică, părintele Rafail Noica spunea că astăzi suntem formataţi aşa încât Dumnezeu nu mai are acces la noi şi că, de fapt, noi nu ne dăm seama cât de mult trăim în închipuire. Sensul acestei închipuiri este dezvăluit prin sintagma drogare a simţurilor, tot mai stăpânitoare în societatea contemporană în general şi în cea românească în particular:

1. a) drogul ochilor, realizat prin scene erotice care au împânzit mijloacele mass-media şi nu numai, dar şi prin moda tot mai senzuală, care se shimbă într-un ritm ameţitor, se vulgarizează chipul autentic al românului. Românul spune: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. Sensul acestui port este legat, dincolo de hainele de pe noi, şi de sufletul nostru. Din păcate, societatea contemporană a devenit o arenă de confruntare, în care fiecare om, bărbat sau femeie, se luptă pentru a ajunge sus, indiferent prin ce mijloace.
2. b) drogul gustului este variat: unii doresc ameţeala prin alcool, în vreme ce alţii doresc drogurile, deoarece sunt la modă. Însă cel mai des produce dependenţă drogul prin care se vulgarizează limbajul. Societatea românească oscilează verbal azi între o balcanizare şi o cocacolizare a limbii. Dialogul dintre oameni a devenit tot mai vulgar. Suntem însă pe zi ce trece tot mai gălăgioşi, mai aplecaţi spre o dispersare iraţională a cuvintelor noastre, fără a ne da seama că ele, chiar şi cele vulgare, sunt o secătuire a eului nostru, deoarece le scoatem din noi, şi ne vlăguim sufletul, golindu-l.
3. c) drogul tactilului – remarcăm o deschidere nesăbuită a societăţii noastre spre rebuturile occidentale sau spre cele orientale de mahala. Nu se mai cultivă sentimentul frumosului din inima omului, ci se injectează în el mesaje codificate sau directe, prin care acesta îşi pierde sensul sănătos al vieţii sale.
4. d) drogul mirosului, care face ca omul să nu mai aprecieze frumuseţea unui câmp cu flori, fiind prea infestat de nicotina care i-a anihilat plămânii sau de gazele de la eşapament care epuizează omul pe stradă şi îi distrug sănătatea.

Sunt multe forţe care ar dori să ne vadă o ţară de nevertebraţi spiritual şi economic, o ţară permanent cu mâna întinsă. În primul rând ar trebui recomandată citirea, pentru cei care nu au făcut-o, a unei cărţi de mare valoare a spiritualităţii ortodoxe – Paza celor cinci simţuri, a Sfântului Nicodim Aghioritul. Cine să ne sfătuiască mai bine decât un sfânt, înţeleptul prin excelenţă, biruitorul patimilor şi făptura unită cu Dumnezeu? Lupta este dură, însă ea trebuie dusă. Nu avem voie să cădem în deznădejde, căci Dumnezeu nu că va birui lumea, a biruit-o deja prin Iisus Hristos. Există azi curente, precum Emo, care reprezintă încercarea diavolului de a câştiga fără replică sufletele celor ce-i cad în mreje, mai ales tineri şi copii. Cine s-ar fi gândit că vom asista la o efervescenţă a religiei tristeţii, a cultului disperării şi al sinuciderii? Iată ce se întâmplă când cel ce caută, o face strâmb, fără înţelepciune.

Azi Biserica este înconjurată de trei curente spirituale universale: un curent este caracterizat prin lozinca să ţinem la religia veche; al doilea curent vrea o religie nouă, iar al treilea curent nu vrea să ştie de nici o religie. Nu mai este timp de pierdut, căci, cum spune proverbul, a ajuns cuţitul la os. Vom schiţa câteva posibile soluţii:

1. Spun unii astăzi că Iisus Hristos este depăşit. De fapt aceştia îl urăsc pe Hristos şi nici nu suportă să audă numele Lui ori, dimpotrivă, vorbesc adesea de un hristos făurit după chipul lor, golit de dumnezeire. Şi de ce se crede că Hristos este depăşit? Pentru că nu oferă ceva nou. Însă noutate înseamnă pentru lumea contemporană cădere tot mai jos în păcat, depărtare de la faţa lui Dumnezeu. Adevărul este că omenirea este departe de a fi ca Hristos! Şi aceasta pentru că NU VREA. Lumea este ahtiată după nou, după senzaţional, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Pr. Dumitru Stăniloae spunea: cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de azi. Omul nu a evoluat, cum afirmă ateii, ci a involuat, s-a îndobitocit, a ajuns la roşcove şi încă nu se pocăieşte sincer pentru trădarea faţă de Dumnezeu.

Umanismul Ortodoxiei nu e raţionalist, ci credincios, mergând pe formula: tot ce este bun şi frumos este pentru slava lui Dumnezeu. El este democrat, nu este aristocrat. În timp ce umanismul greco-roman pur se adresa unui cerc restrâns de iniţiaţi, savanţi şi literaţi, umanismul ortodox se adresează întregului popor. El poartă pecetea celei mai democrate instituţii a lumii – Biserica. O primă sugestie ar fi căutarea modului teandric de a fi, realizabil numai in Hristos.

2. Ortodoxia nu este o religie între alte religii. Ea e un mod de viaţă. Viaţa în Hristos este normalitatea existenţei umane. Ortodoxia este Biserică în sensul de Casa sau Trupul împăratului, unde omul Îl cunoaşte dialogic, nu dialectic pe Dumnezeu. Ortodoxia nu a fost niciodată în criză, ci a avut parte doar de provocări. Cine să fi pus în pericol Trupul al cărui Cap este Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Ce este de făcut? Trebuie tăiate de Trupul lui Hristos uscăturile care se propovăduiesc pe ele însele şi, cum spuneam mai sus, pusă în vigoare meritocraţia reală. Preotul nu este actor de teatru, ci este foc ce împăr-tăşeşte creştinilor Focul euharistic dumnezeiesc. Să nu uităm, însă, un lucru: printre milioanele de copii avortaţi în ultimii 20 de ani sigur se găseau şi o mulţime de viitori preoţi de înaltă vocaţie şi jertfelnicie. Cum spunea Andrei Şaguna: vreţi preoţi buni, naşteţi-i!

1. b) Să nu ne fie ruşine că suntem ortodocşi, să mărturisim, chiar dacă unii vor râde de noi. Să mărturisim cu cuvântul, dar mai ales cu viaţa noastră, pentru a înţelege cei rătăciţi că merită să fii al lui Hristos. Dacă ei râd de noi, oare Dumnezeu n-a văzut şi acest lucru? Deci vom primi plată şi pentru mărturisire, şi pentru răbdare, şi pentru umilinţă.

Bântuie azi prin lume şi prin multe suflete omeneşti un duh demonic al tăcerii, al nemărturisirii lui Hristos, al fricii vinovate de laşitate că ne vom pierde poziţia socială sau respectul şi prestanţa în faţa lumii. Şi atunci când ortodoxul doarme, surprize de genul celei avute de unii nu sunt întâmplătoare, ci grăitoare. Sincretismul religios este aproape pretutindeni la el acasă. O anumită pătură intelectuală confundă ocultismele şi manifestările para-creştine cu elementele spiritualităţii unui popor. Împotriva acestora trebuie ridicat glasul şi mărturisit unicul Adevăr-Hristos.

O mare problemă a ortodoxului astăzi este individualismul lui, atunci când nu înţelege sau nu vrea să recunoască faptul că fiecare cădere este personală, însă ridi-carea e comunitară. Fără aproapele nu ne vom putea mântui. Câţi dintre noi ştim cine este cel de lângă noi, la Sfânta Liturghie? Ne interesează măcar? Oare într-o bătălie fiecare soldat luptă după cum vrea el sau împreună cu toţi camarazii lui, căci numai astfel poate fi înfrânt duşmanul?

3. Este necesară schimbarea mentalităţii acelora care zic: cred în Dumnezeu şi atât, mai mult nu mă mai interesează, nici de Biserică nu mă apropii. Lor le lipseşte ritmul liturgic pe care îl aveau străbunii. Ţăranii români ÎI aveau pe Dumnezeu în fiecare moment al vieţii lui, peste tot era cu ei. Existau bătrâni analfabeţi, dar care ştiau Evanghelii pe de rost. Şi azi? Ε sigur că dacă imaginea bătrânilor noştri simpli va dispare din sufletul nostru, niciodată nu vom putea să le călcăm pe urme şi să fim buni ca ei.

Desigur, cel mai greu se schimbă mentalitatea cuiva. Nu este nevoie de poliloghie, ci de exemplu viu, să vadă cel rătăcit că se poate trăi şi altfel. Misiune creştină se poate face trăind pur şi simplu în Duhul lui Hristos. Este greu ca atunci când ne trezim dimineaţa, să simţim să Dumnezeu este Cel care ne-a trezit, cand ne apucăm de lucru, să simţim că Dumnezeu ne întăreşte? Avem o tradiţie de 2.000 de ani în spate, care afirmă cu certitudine că numai sub acoperământul harului şi cu ajutorul sfinţilor putem rezista la atacurile diavolului, care nimic nu urăşte mai mult pe lume decât un popor ortodox.

4. Omul intră in veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Raiul sau iadul ni le pregătim noi, aici. Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se întâlneşte cu păcatul, acesta nu-1 atrage şi se ruşinează de el. În schimb, omul pătimaş pe dinafară rămâne om, dar pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Părintele Petroniu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, spunea că trebuie să ajungem la conştientizarea păcatului ce ne stăpâneşte şi în care trăim. Şi, mai ales, trebuie să vrem să scăpăm de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu! Este ca la doctor: doar trebuie noi să mergem la el, nu e necesar să ne tratăm singuri, ci aceasta e datoria şi ştiinţa lui.
5. Dacă am ţine mai mult post, poate ne-ar ajuta Dumnezeu, ne-ar mai schimba. În trecut dorul postului era mare. Acum postul pare o povară. Alexandre Schmemann spunea că postul este ca un pelerinaj: pleci de undeva şi ajungi undeva. Dacă nu faci asta, degeaba n-ai mâncat. Ai ajuns ca magii la Betleem, simţi că S-a născut Hristos sau nu în sufletul tău? Dacă ai ajuns la Betleem, te întorci pe aceeaşi cale, cum a spus Irod, sau mergi pe altă cale? Dacă L-ai găsit pe Hristos, nu te vei mai întoarce pe aceeaşi cale a bâjbâitului, a întrebatului, a colindatului la curtea pă-catului şi a păcătosului.

Să ne aducem aminte de Părinţii din vechime, care posteau mult şi totuşi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau chiar peste 100 de ani. Astăzi am ajuns robi ai cancerului, dar nu numai al celui trupesc, dar mai ales al celui sufletesc care este pofta, nesaţiul.

6. Pentru orice problemă să ne rugăm şi vom scăpa, căci Dumnezeu nu lasă pe cine Îl caută. Creştinul este omul rugăciunii, este casnicul lui Dumnezeu. Diavolul ar vrea ca să nu se mai roage nimeni lui Dumnezeu cel adevărat, ci toţi să îl slujească. Să nu îi facem pe plac, căci acelaşi vrăjmaş ne va pârî apoi lui Dumnezeu că nici măcar nu L-am căutat.

Pr. Prof. Emil Jurcan spunea: Dumnezeu nu ne lasă, dar doar dacă ne agăţăm de haina Lui. Lumea se înghesuie peste tot, dar numai spre Hristos nu. Să fim conştienţi că şi prin lumea înghesuită mai trece azi Hristos. Să ne agăţăm de El şi se va opri să stea de vorbă cu noi, ne va vindeca şi ne va milui, aşa cum a făcut şi cu femeia bolnavă de 12 ani de scurgerea sângelui, menţionată în Sfânta Evanghelie.

Folosul rugăciunii e imens. Ea ne curăţeşte sufletul, ea ne mijloceşte harul divin, ea ne face prieteni cu sfinţii. Să nu ne simţim aici în lume acasă, ci să fim străini călători spre veşnicie. Cine nu are program de rugăciune zilnic, acela nici să nu îndrăznească a se numi pe sine creştin. Să ne rugăm, mai ales pentru alţii şi pentru cei care ne urăsc, căci la fel a făcut şi Hristos-Înţelepciunea Tatălui.

7. Dacă am avea râvnă mai mare pentru Potir, sigur ar scădea râvna pentru păcate. Ne lipseşte pulsul Euharistiei, dorul după Hristos. Fără un dinamism spre Dumnezeu suntem deja înmormântaţi înainte de moartea trupului. Ştim, vedem, simţim că se face totul ca în timpul Sfintei Liturghii, mai ales duminica, oamenii să fie ocupaţi cu altceva, să nu participe la slujbă. Orice să facă, numai rugăciune nu. Diavolul ştie că Liturghia este Hristos şi că împreună cu Hristos creştinii sunt de nebiruit.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca prin vinele noastre, încă de aici să nu curgă numai sângele nostru, ci şi sângele Lui. Ne-a făcut mădulare ale Bisericii şi pe toţi ne călăuzeşte spre mântuire. Ni se cere doar să răspundem fără întârziere şi pe măsură iubirii Lui dumnezeieşti. Iar plata va fi fără egal: dumnezei prin har.

 

Pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sf. Gheorghe, 1 martie 2016